OMUL

Capitolul al treilea
Introducere privind omul - Bazele Antropologiei

1. Viaţa şi formele ei

Pentru a înţelege subiectele pe care le abordăm în acest Manual este necesar să vedem mai întâi din punct de vedere filozofic ce este viaţa în general şi ce este viaţa umană în particular. De la percepţia şi înţelegerea realităţii cosmice trebuie să ne concentrăm progresiv atenţia spre viaţă, iar de la expansiunea diversă a vieţii în lume să ajungem la consideraţii privind viaţa omului. Fiinţa, viaţa, omul sunt sfere ale realităţii implicate în discuţia noastră. In al doilea rând va trebui să examinăm greutatea specifică şi sensul altor noţiuni: etica sau ştiinţa valorilor, etica aplicată ştiinţei şi practica biomedică.

Nu putem pătrunde în fondul acestei duble abordări cu caracter preliminar şi cu caracter filozofic ⁽¹⁾ ; va trebui să ne mulţumim, ţinând cont de exigenţele acestui Manual, la a aminti doar concepte şi idei fundamentale.

Prima distincţie care priveşte realitatea cosmică, în sensul calitativ şi esenţial, este cea dintre fiinţele vii şi cele care nu sunt vii. Caracteristica fiinţei vii, din punct de vedere filozofic, este faptul că ea este capabilă de o activitate care pleacă de la subiectul viu şi tinde să perfecţioneze subiectul însuşi: viaţa este capacitate de acţiune imanentă. Să lăsăm de o parte examinarea caracteristicilor fizice, chimice şi biochimice ale fiinţei vii şi să ne oprim la analiza problemei din punct de vedere filozofic. Saltul calitativ şi ireductibil al fenomenului "viaţă" este deci capacitatea reală a unei fiinţe de a fi cauză şi scop al propriei acţiuni: aceasta înseamnă tocmai "acţiune imanentă". In primul grad al vieţii, acela vegetativ, această acţiune imanentă înseamnă o triplă capacitate: hrănire, dezvoltare şi reproducere. In al doilea grad, cel al vieţii senzitive, capacităţilor vieţii vegetative se audaugă activitatea senzorială şi prin ea capacitatea de autoreglare a propriei activităţi. In cel de al treilea nivel, cel al vieţii spirituale care îl caracterizează pe om, apare capacitatea conştiinţei intelective şi a libertăţii.

Spre deosebire de mecanicism care între fiinţa vie şi cea care nu nu este vie vede doar o diferenţă de grad şi complexitate, vitalismul vede în cel care trăieşte o diferenţă calitativă şi substanţială. Nu negăm faptul că în fiinţa vie au loc procese şi schimbări fizico-chimice, nici nu negăm că alături de acestea se află un strat superior şi paralel o entitate superioară numită "suflet" (vegetativ, senzitiv, intelectiv).

Vitalismul, pe care noi îl înţelegem în versiunea de ilemorfism afirmă că în fiinţa vie schimburile şi procesele biochimice sunt conduse, informate şi ghidate de un nou principiu unificator , prin care întregul reglementează şi determină părţile şi funcţiile lor. Deci, vieţuitoarea are o unitate substanţială şi specifică. Organismul fiinţei vii poate fi considerat un enorm laborator chimic în miniatură unde au loc numeroase reacţii, multe din ele foarte complexe, dar toate având acelaşi scop: menţinerea individului.⁽²⁾ Acest principiu unificator este sufletul fiinţei vii.

Să ne referim pe scurt la aşa-zisele trei regnuri ale vieţii: viaţa vegetativă, senzitivă, intelectivă. Distincţia poate fi făcută din punct de vedere filozofic, pe baza a două criterii:autonomia fiinţei vii, superioritatea fiinţei vii asupra lumii care nu este vie. Nivelul de autonomie şi nivelul de superioritate diferenţiază cele trei regnuri.

La fiinţele vii vegetale atât scopul acţiunii imanente cât şi forma ei sunt determinate şi nu opţionale.

Fiinţele animale, prin viaţa lor cognitivo-senzorială, aleg forma proprie de acţiune pe baza formei cognitive (să se hrănească cu iarbă sau să fugă de om în cazul iepurelui); Omul nu numai că alege execuţia şi forma de activitate, dar alege şi scopul; scopul pentru care acţionează este ales prin viaţa intelectivă şi liberă. O astfel de alegere implică etica, din moment ce este liberă. Viaţa vegetativă, cea senzitivă şi cea intelectivă, relevă nivele de superioritate , nu numai de grad.

Note

1. Asupra problemei filozofice a omului v.: J. Gevaert, Il problema dell'uomo, Torino 1984; S. Vanni Rovighi, L'antropologia filosofica di S. Tommaso d'Aquino, Milano 1965; J. Maritain, Quatre essais sur l'esprit dans sa condition charnelle, Paris 1965 (trad. It.. Brescia 1968); G, Marcel, L'homme problématique, Paris 1965; E. Mounier, Le personalisme, Paris 1950; R. Lucas Lucas, L'uomo spirito incarnato. Compendio di filosofia dell'uomo, Edizioni Paoline, Milano 1993; Zubiri X., Il problema dell'uomo. Antropologia filosofica, Edizioni Augustinus, Palermo 1985.

2. Pentru a aprofunda problematica acestui capitol trimitem la lucrările lui V. Marcozzi, La vita e l'uomo, Milano 1946; Id., L'uomo nello spazio e nel tempo, Milano 1953; Le origini dell'uomo. L'evoluzione oggi, Milano 1972; P.P. Grasse, L'evoluzione del vivente, Milano 1979; G. Pastori, Le legi della ereditarieta biologica, Brescia 1958; Qu'est-ce que la vie, Semaine des Intellectuels Catholiques, Paris 1958; pentru o dimensiune filozofică a problemelor, cfr. Vanni Rovighi, Elementi di filosofia, III, pp. 73-104; Gevaert, Il problema dell'uomo, pp. 91-114; L. Lombardi Villauri, Le culture riduzionistiche nei confronti della vita, in Aa.Vv., Il valore della vita, Milano 1985, pp. 41-74; F. Facchini, Il cammino dell'evoluzione umana, Milano 1985; Lucas Lucas, L'uomo spirito incarnato; Artigas M., Le frontiere dell'evoluzionismo, Ares, Roma 1993.