MEDITAŢII

Duminică (26 martie 2006): "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut"

Evanghelia: Ioan 3,14-21

În timpul acela, Isus i-a spus lui Nicodim: "După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să aibă prin el viaţă veşnică. Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu a trimis pe Fiul său în lume, nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin el. Cine crede în el nu este osândit; dar cine nu crede este deja osândit, pentru că nu a crezut în numele Fiului unul-născut al lui Dumnezeu. Iar judecata este aceasta: când lumina a venit în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci cine săvârşeşte răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se dea în vileag faptele. Dar cine face adevărul vine la lumină, pentru ca să se vadă că faptele sale sunt săvârşite în Dumnezeu".

Vechiul Testament: 2Cronici 36,14-16.19-23

În zilele acelea, toate căpeteniile preoţilor şi poporul săvârşeau fărădelegi, luându-se după toate practicile nelegiuite ale popoarelor păgâne şi pângăreau casa pe care Domnul şi-o sfinţise în Ierusalim. Domnul Dumnezeul părinţilor lor a dat mereu trimişilor săi însărcinarea de a le atrage atenţia, căci voia să cruţe poporul şi lăcaşul său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, le-au nesocotit cuvintele, au râs de profeţii lui, iar mânia Domnului împotriva poporului a tot crescut până când ei n-au mai avut scăpare. Astfel au venit duşmanii, au ars casa lui Dumnezeu, au dărâmat zidurile Ierusalimului, au pus foc tuturor caselor şi au nimicit toate lucrurile de preţ. Pe cei ce au scăpat de sabie, Nabucodonosor i-a dus prizonieri în Babilon. Ei au devenit sclavii lui şi ai fiilor lui, până la stăpânirea regelui Persiei, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia: "Ţara va fi pustiită şi se va odihni timp de şaptezeci de ani, până ce se va împlini numărul zilelor de sâmbătă, care au fost profanate". În primul an al domniei lui Cirus, regele perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin Ieremia, Domnul l-a inspirat pe Cirus, regele perşilor. Acesta a pus să se comunice prin viu grai, în toată împărăţia lui, această hotărâre: "Aşa vorbeşte Cirus, regele perşilor: Domnul Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului şi mi-a poruncit să zidesc o casă la Ierusalim, în Iudeea. Toţi cei care fac parte din poporul lui să se ducă acolo şi Domnul Dumnezeul lui să fie cu ei".

Meditaţie: Cunoaştem forţa vindecătoare a iubirii răscumpărătoare a lui Cristos? Profeţii nu au încetat să vorbească despre fidelitatea şi compasiunea lui Dumnezeu faţă de cei care se întorc la El cu încredere şi supunere (2Cronici 36,15). Când Isus i-a vorbit lui Nicodim, El a profeţit că moartea Sa pe cruce va aduce vindecare şi iertare şi o "nouă naştere în Duh" (Ioan 3,3) şi viaţa veşnică (Ioan 3,15). Isus a explicat necesitatea crucificării şi învierii Lui prin analogia cu Moise şi cu şarpele de aramă din deşert. Când poporul lui Israel peregrina prin deşert, au ajuns să se plângă de Domnul şi să regrete că au plecat din Egipt. Dumnezeu i-a pedepsit pentru încăpăţânarea şi învârtoşarea inimilor lor trimiţându-le şerpi veninoşi. Când s-au pocăit şi au cerut milă de la Domnul, Dumnezeu i-a spus lui Moise: "Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat care se va uita la el va trăi" (Numeri 21,8).

Şarpele de aramă indica spre crucea lui Cristos care învinge păcatul şi moartea, aducând viaţa veşnică celui care crede. Rezultatul ridicării lui Isus pe cruce şi a înălţării lui de-a dreapta Tatălui în ceruri este "noua naştere (a noastră) în Duh" şi adoptarea noastră că fii şi fiice ai lui Dumnezeu. Dumnezeu nu doar ne răscumpără, dar ne şi umple cu viaţa Sa divină şi cu puterea Sa pentru ca să putem fi părtaşi la gloria Sa. Isus ne dă Duhul Sfânt pentru ca noi să avem puterea să fim mărturisitorii Lui şi să răspândim şi să apărăm Evanghelia prin cuvânt şi faptă, fără să ne fie vreodată ruşine de Crucea lui Cristos. Duhul Sfânt ne dă cele şapte daruri ale sale: înţelepciunea şi înţelegerea, sfatul şi tăria, ştiinţa şi evlavia faţă de Dumnezeu şi căile Lui, şi o sfântă frică în prezenţa lui Dumnezeu (vezi Isaia 11), ca să trăim pentru Dumnezeu şi să îl slujim. Suntem noi însetaţi de viaţa nouă în Duh?

Cum ştim, dincolo de orice îndoială, că Dumnezeu ne iubeşte cu adevărat şi doreşte să fim uniţi cu El pentru totdeauna? Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul-născut, pentru ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică (Ioan 3,16). Dumnezeu şi-a dovedit iubirea dând ce avea mai bun de dat - Singurul Său Fiu, care s-a jertfit pentru ispăşirea păcatelor noastre. Acest pasaj ne vorbeşte despre adâncimea şi lăţimea iubirii lui Dumnezeu. Nu o iubire exclusivă pentru câţiva sau doar pentru un popor, ci o iubire răscumpărătoare ce îmbrăţişează lumea întreagă, o iubire personală pentru fiecare om pe care Dumnezeu l-a creat. Dumnezeu este un Tată iubitor ce nu are odihnă până când copiii Săi nu se întorc la El. Sfântul Augustin spune: Dumnezeu te iubeşte în mod personal, ca şi cum ai fi sigurul pe care să îl iubească. Dumnezeu ne dă libertatea să alegem ce şi cum vom iubi. Isus ne arată paradoxul iubirii şi judecăţii. Putem iubi întunericul păcatului şi necredinţei sau putem iubi lumina adevărului, frumuseţii şi bunătăţii lui Dumnezeu. Dacă iubirea noastră este călăuzită de ceea ce este adevărat, frumos şi bun, atunci vom alege să îl iubim pe Dumnezeu mai presus de orice. Ce iubim arată ce alegem. Îl alegem pe Dumnezeu înainte de orice? Îi dăm primul loc în viaţa noastră, în gândurile noastre, în deciziile şi acţiunile noastre?

"Doamne Isus Cristoase, moartea Ta ne-a adus viaţă. Fie ca iubirea Ta să consume şi să transforme viaţa mea pentru ca să Te doresc mai presus de toate. Ajută-mă să iubesc ce iubeşti Tu, să doresc ce doreşti Tu, să resping ce respingi Tu."

Psalmul 136,1-2.3.4-5.6 (R.: 6a)

R.: Îmi voi aduce aminte cu bucurie, de tine, Ierusalime!

Lângă apele Babilonului şedeam şi plângeam,
când ne aduceam aminte de Sion.
În sălciile din ţinutul acela ne atârnasem harpele. R.

Căci acolo biruitorii noştri ne cereau cântări
şi asupritorii noştri ne cereau veselie:
"Cântaţi-ne din cântările Sionului!" R.

Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin?
Dacă te voi uita, Ierusalime, să mi se usuce mâna dreaptă. R.

Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu-mi voi aduce aminte de tine,
dacă nu voi face din Ierusalim culmea bucuriei mele. R.

© 2006 Don Schwager