MEDITAŢII

LUNI

Is 65,17-21; Ps 29; In 4,43-54

Această evanghelie este o invitaţie de a progresa în credinţă şi, în acelaşi timp, ne indică şi calea. Slujbaşului neliniştit care îl roagă să vină şi să-i vindece fiul, Isus îi cere tocmai o întărire a credinţei. "Dacă nu vedeţi semne şi minuni, nu credeţi!" altfel spus: voi aşteptaţi mai întâi să vedeţi pentru ca mai apoi să credeţi, dar e necesar să credeţi pe cuvânt, aceasta este adevărata credinţă. Slujbaşul insistă: "Doamne, vino până nu moare fiul meu" şi Isus îi răspunde: "Mergi, fiul tău trăieşte!" În acest moment, Isus îi cere acestui om credinţă în cuvântul său. Era un lucru greu, foarte greu. "Mergi, fiul tău trăieşte!"; dar eu nu văd nimic, tu nu vii, nu faci nimic, cum aş putea crede? Poate vrei doar să scapi de mine, nu vrei să te ocupi de lucrul acesta... "Mergi!" E doar un cuvânt, dar nu ai făcut nimic: cum să cred?

Tocmai aceasta este credinţa pe care Isus o aşteptă de la noi. Dacă aşteptăm, pentru a crede, ca Isus să apară în mod vizibil, atunci nu va mai fi vorba de credinţă, va fi o simplă constatare.

Acel om a avut forţa de a crede în cuvântul lui Isus: nu a făcut nimic, dar Isus mi-a vorbit, deci trebuie să fie adevărat şi pentru cuvântul său eu îmi schimb atitudinea, nu mai insist, mă duc ca şi cum aceasta este adevărat, crezând că este adevărat.

Adeseori, ne găsim în situaţia de a fi nevoiţi să credem mai înainte ca Isus să facă ceva în mod concret. Ne rugăm, şi Domnul ne luminează, dar pare să nu intervină: nimeni nu face nimic, situaţia nu se schimbă, dificultăţile sunt aceleaşi.

Totuşi, Isus a vorbit inimii noastre, ne-a spus: "Ai încredere, acest lucru este un bine pentru tine, crucea mea conduce la înviere, dar trebuie să crezi".

Dacă noi credem, atunci progresul în credinţă este posibil.

Dacă acel slujbaş nu ar fi avut credinţă, ce ar fi putut să gândească atunci când servitorii i-au venit în întâmpinare pentru a-l anunţa: "Fiul tău trăieşte"? Probabil (dacă miracolul nu s-ar fi produs) şi-ar fi spus în sine: "Isus nu a voit să facă nimic, însă, din întâmplare, situaţia s-a ameliorat, nu s-a întâmplat nimic...". Cine nu are credinţă pare să aibă întotdeauna dreptate: dacă sfârşeşte rău, asta confirmă că avea dreptate să nu creadă; dacă se sfârşeşte bine, înseamnă că trebuia să se întâmple aşa. În schimb, el a crezut şi, când primeşte vestea cea bună şi întreabă la ce oră s-a însănătoşit, constată că minunea s-a împlinit în momentul în care Isus i-a spus: "Fiul tău trăieşte". Şi evanghelia conchide: "Şi a crezut el şi toţi cei din casa lui". El crezuse, dar ca în întuneric, acum credinţa sa se înrădăcinează în inimă, pătrunde toată fiinţa sa. Între el şi Isus s-a realizat o legătură care va fi forţa sa pentru toată viaţa: credinţa transformă sufletul şi îl face să trăiască noutatea vieţii.

La început, el credea în cuvânt datorită unui act de generozitate şi de încredere; după, el obţine acea credinţă fermă şi sigură care realmente dă plinătate sufletului creştin.

Să-i cerem Domnului ca să ne dea, când doreşte, harul să progresăm în mod real în credinţă.