MEDITAŢII

JOI

Is 26,1-6; Ps 117; Mt 7,21.24-27

Textele liturgiei de astăzi ne spun şi ne repetă că Adventul este timpul încrederii, pentru că Dumnezeu vine să ne salveze: avem o cetate întărită, Domnul ne ocroteşte, Domnul construieşte pentru noi pacea... E necesar să ne punem încrederea în Domnul, pentru că el este stânca veşnică... E mai bine să te încrezi în Domnul decât să te încrezi în om... Deschideţi-mi porţile dreptăţii: vreau să intru şi să aduc mulţumire Domnului.

Toate acestea sunt strigăte de încredere care ne redau curajul şi ne introduc într-o atmosferă de linişte şi de siguranţă.

Dar evanghelia ne spune unde trebuie să ajungă încrederea noastră. Nu-i suficient să spunem: Doamne, Doamne, ci e necesar să facem voinţa Tatălui. Nu ajunge să ascultăm cuvântul lui Isus, ci e necesar să-l punem în practică. Şi în aceste condiţii, încrederea noastră trebuie să fie de nezdruncinat. Cu aceste condiţii se poate construi pe stâncă, suntem în siguranţă în cetatea întărită. Altfel, suntem afară: putem admira cetatea puternică, o putem contempla, dar când ajung duşmanii suntem fără apărare.

Este evident că adevărata încredere merge până la împlinirea cuvântului. Când ai încredere în medic, nu înseamnă doar că asculţi cu plăcere diagnosticul său, ci că accepţi remediile pe care le propune, altfel încrederea ar fi iluzorie. Acelaşi lucru se întâmplă cu Domnul nostru. E o încredere iluzorie a spune: "Isus este Mântuitorul, Isus este bunătatea însăşi, Isus este milă", şi apoi să rămâi mereu surd la cuvântul său când este vorba de împlinirea lui. Adevărata încredere îndeamnă la împlinirea cuvântului până la transformarea propriei vieţi.

În aceasta suntem invitaţi să o imităm pe Maria, care a avut încredere în cuvântul Domnului şi a acceptat în toată viaţa sa împlinirea acestui cuvânt: "Iată servitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău". Nu e vorba, deci, de a admira doar planul lui Dumnezeu, ci de a-l primi, de a-ţi da propriul trup şi sânge pentru ca el să prindă consistenţă în viaţa noastră şi în lumea întreagă.

Nu spunem că e vorba de o atitudine de încredere în noi înşine. În cuvântul lui Dumnezeu trebuie să avem încredere, şi nu în deciziile şi lucrările noastre. Trebuie să primim cuvântul lui Dumnezeu ca o forţă care vine în noi şi vrea să ne cuprindă în întregime şi nu să-l considerăm ca un cuvânt care ne este adresat, ci care rămâne în afara noastră şi ne lasă singuri atunci când este vorba de a-l pune în practică.

Aceasta e marea diferenţă între cuvântul divin şi cuvântul uman. Un cuvânt uman poate să ne dea un oarecare ajutor, dar nu pătrunde în suflet, nu are nici o forţă în sine de a-l transforma, ne lasă în capacităţile noastre. Cuvântul lui Cristos, în schimb, e cu adevărat o forţă vitală şi pe această forţă trebuie să construim existenţa noastră, pentru că în ea există tărie: "Cine ascultă cuvintele mele şi le pune în practică este asemenea unui om înţelept care îşi construieşte casa pe stâncă". Stânca nu este voinţa acestui om, munca sa, dăruirea sa: stânca este cuvântul Domnului.

Asemenea Mariei, să primim cuvântul lui Dumnezeu, bine ştiind că el este forţa noastră. Să-l primim cu toată fiinţa noastră, nu numai cu imaginaţia, inteligenţa, ci cu toată angajarea noastră, cu toată voinţa noastră, cu toată capacitatea noastră de a-l concretiza. E necesar să existe o unire intimă între cuvântul Domnului şi tot ceea ce trăim.

Domnul ne propune în orice moment cuvântul său, Domnul ne oferă în orice moment victoria sa. Şi tocmai biruinţa Domnului e aceea care trebuie să se vadă şi să se realizeze în orice moment în viaţa noastră. Iar bucuria noastră să fie aceea de a şti că Domnul e victorios, că el e Mântuitorul şi că ne oferă, într-un mod sau altul, participare la victoria sa, dacă ne deschidem lui cu toată încrederea.