MEDITAŢII

VINERI după Miercurea Cenuşii

Is 58,1-9; Ps 50; Mt 9,14-15

În orice efort ascetic şi în orice practică religioasă există un pericol: pericolul ca egoismul şi orgoliul să-şi găsească aici hrana lor. Se poate căuta propria perfecţiune, se poate căuta atingerea maximei perfecţiuni atât cât este posibilă înaintea lui Dumnezeu, se poate urmări urcarea pe culmi, dar fără vreo preocupare pentru alţii.

Religia rămâne separată de viaţa concretă, de relaţiile cu aproapele, ca şi cum ar fi un domeniu aparte, domeniu sacru: Dumnezeu şi eu, restul nu contează.

Deja Vechiul Testament ne pune în gardă în faţa acestei iluzii, şi cu atât mai mult Noul Testament. Şi Biserica, în timpul Postului Mare, care e un timp de angajare spirituală mai mare, de efort ascetic, reia textele Vechiului Testament pentru a conduce efortul nostru pe calea cea dreaptă: nu calea unei relaţii privilegiate cu Dumnezeu în dezinteres faţă de alţii, ci a progresului în relaţiile cu ceilalţi. Şi principalul raport este acela cu Isus: numai datorită lui putem găsi atitudinea corectă faţă de ceilalţi.

Postul creştin - ne sugerează evanghelia - este o relaţie cu pătimirea lui Cristos. În timpul vieţii sale pământeşti, el nu impunea nici o practică de mortificaţie externă discipolilor săi: era, într-un oarecare sens, o sărbătoare continuă, cel puţin o sărbătoare a inimii, deoarece nici pentru ei lucrurile nu erau atât de simple. Şi prietenii lui Isus nu pot fi în doliu atâta timp cât mirele este cu ei.

Însă în viaţa lui Isus există o perioadă dureroasă, şi e o perioadă dureroasă chiar pentru discipolii săi: "Vor veni zile când mirele nu va mai fi în mijlocul lor, şi atunci vor posti".

Într-o carte foarte veche, din secolul al doilea, intitulată Didahia sau Învăţătura apostolilor, creştinii sunt sfătuiţi să nu postească în aceleaşi zile cu evreii, ci vinerea, în amintirea pătimirii lui Isus. Este, deci, un raport personal cu el care ne inspiră atunci când ne angajăm la o viaţă de privaţiuni, de mortificaţie, de eforturi ascetice. Şi evident, dacă ne unim pătimirii lui Isus, este mult mai dificil să ne mândrim în mortificaţiile noastre: mai degrabă vom fi făcuţi de ruşine pentru că nu putem face mai mult.

Dar, pe de altă parte, în această unire cu pătimirea lui Isus, realizăm tot ceea ce Iahve cerea prin profeţia lui Ieremia, deoarece pătimirea lui Cristos nu e un simplu sacrificiu ritual, ci un act de milă: "Milă vreau, şi nu jertfă": Isus spune aceasta de două ori în Evanghelia după Matei. Pătimirea sa este, în acelaşi timp, ascultare faţă de Tatăl şi gest de extremă caritate, de solidaritate cu noi toţi. În pătimirea sa, Cristos rupe lanţurile nedreptăţii, dezleagă legăturile robiei, dă drumul celor asupriţi şi sfărâmă orice fel de jug, împarte pâinea cu cel flămând - îşi dă trupul său ca hrană celui flămând -, îi primeşte în inima sa pe nenorociţii care nu au adăpost. Pătimirea lui Cristos este cel mai minunat gest de caritate care se poate imagina, şi dacă ne unim cu ea în mortificaţiile noastre, inima noastră se va deschide pentru alţii şi Postul Mare va fi pentru noi un timp de har, pentru că vom fi mai atenţi faţă de alţii decât faţă de noi înşine, mai disponibili, mai înţelegători. Mortificarea are tocmai scopul de a ne face mai disponibili în iubire faţă de fraţi.

Şi inima ne va fi plină de o bucurie care va creşte pe zi ce trece.