MEDITAȚII 

Pâinea zilnică a cuvântului
Albert Vanhoye

achizitionare: 27.11.2003; sursa: Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior VINERI

Is 56,1-3.6-8; Ps 66; In 5,33-36

Adventul este un timp al marilor promisiuni și al marilor așteptări. Să ascultăm astăzi promisiunea minunată pe care Dumnezeu, Tatăl nostru, ne-o face și să o aprofundăm: "Îi voi conduce la muntele meu cel sfânt. Îi voi face fericiți în casa mea de rugăciune" (Is 56,7). Dumnezeu vrea să ne umple de bucurie. Blândețea și generozitatea inimii sale paterne se manifestă în această promisiune. Un tată dorește ca fiii săi să fie fericiți. La fel, Dumnezeu dorește pentru noi o fericire deplină, un munte de fericire. A fi convinși de aceasta e deja o mare bucurie și o lumină pentru sufletul nostru.

Pe de altă parte, Dumnezeu știe că numai în intimitatea cu el putem fi cu adevărat fericiți, pentru că în el găsim plinătatea iubirii. De aceea, el ne conduce pe muntele său cel sfânt și ne oferă un loc în casa sa, care este casă de rugăciune, adică un loc al raportului intim cu el. "Fericit cel care locuiește în casa ta!", exclamă psalmistul, "sufletul meu tânjește și dorește altarele Domnului" (Ps 83/84,3.5). Totuși, dorințele noastre naturale ne poartă în alte direcții. Liturgia Adventului ne invită presant să ne orientăm mai bine și să spunem: "Un lucru am cerut de la Domnul, și pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieții mele, ca să gust bunătatea Domnului" (Ps 26/27; cf. Ps 15/16,11). Astfel ne vom dispune să fim "umpluți de bucuria casei sale".

E momentul însă să observăm un alt aspect al promisiunilor paterne ale lui Dumnezeu, exprimat în prima lectură de astăzi, adică deschiderea lor universală. Ele se extind, într-adevăr, la "străini" (Is 56,3.6) și precizează că templul lui Dumnezeu trebuie să devină "casă de rugăciune pentru toate popoarele" (57,6). Suntem feriți în acest fel de tentația de a ne închide într-un "intimism" egoist, care ar căuta, în relația cu Dumnezeu, numai o consolare personală, dezinteresându-ne de soarta altora. Într-o asemenea situație, relația cu Dumnezeu nu ar fi autentică; comuniunea cu el nu ar fi efectivă. Dumnezeu "vrea ca toți oamenii să fie mântuiți" (1Tim 2,4). Deci, pentru a fi într-o adevărată comuniune cu el, trebuie să împărtășim preocuparea sa de mântuire a tuturor oamenilor. Din acest motiv Biserica a dat liturgiei Adventului o marcantă dimensiune misionară. Prima lectură propusă, în lecționar, pentru prima Liturghie din Advent este oracolul lui Isaia care anunță venirea "tuturor popoarelor" la "muntele templului Domnului" (Is 2,2). Viziune grandioasă care lărgește inima noastră pentru a o conforma proiectului divin. Prima lectură de astăzi ne-o propune în termeni analogi. Dacă vrem să pregătim bine sărbătoarea Crăciunului, trebuie să o situăm în această perspectivă misionară universală.

În evanghelie (In 5,33-36), Isus le reproșează persoanelor cu vază din poporul său că nu s-au pregătit cum trebuie pentru venirea sa. În loc să ia în serios mărturia lui Ioan Botezătorul, care îi conducea spre "acela care va veni după" (cf. In 1,24-27), ei s-au limitat "să se bucure pentru un moment" la lumina care venea de la Ioan, "făclia care arde și luminează" (In 5,35). Ne amenință mereu pericolul de a-i imita, adică de a lua darurile și harurile lui Dumnezeu ca ocazii de bucurie momentană, fără să corespundem finalității lor, care trebuie să fie pusă întotdeauna în raport cu primirea lui Cristos de către toți oamenii. Să cerem harul de a evita acest pericol, harul de a ne deschide inima noastră și viața noastră față de întregul și profundul plan al lui Dumnezeu.
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire