MEDITAŢII

Meditaţia IX

Tăcerea drept comuniune şi credinţă

Cine ştie "să asculte" cu adevărat, aşa cum am văzut în meditaţia precedentă, spune deja înainte de a rosti "cuvântul" pe care cealaltă persoană îl aşteaptă. Tăcerea, de fapt, poate fi o adevărată legătură de "comuniune".

Este adevărată comuniune când, în intimitatea sufletului nostru, suntem disponibili faţă de aproapele nostru, faţă de fiecare om, când ne deschidem faţă de alţii şi-i îmbrăţişăm pe toţi în inima noastră, spre a fi astfel noi înşine "inima" lumii.

Pentru aceasta nu-i nevoie de cuvinte; nu-i necesar ca s-o ştie şi alţii. Ba chiar este mult mai bine să n-o ştie, ca astfel amorul nostru propriu să nu aibă şansa de a se glorifica pe sine.

Dacă este adevărat ceea ce a spus George Bernanos, că: "Fiecare fiinţă omenească, pe care o întâlnim chiar şi numai o singură dată în viaţă, este un mesaj pe care ni-l trimite Cerul şi pe care îl putem descifra cu puţină iubire", atunci acest mesaj nu-l putem descifra, dacă ne lipseşte iubirea de a-l asculta în tăcere. Mesajul Cerului are menirea să întărească comuniunea cu Dumnezeu, cu aproapele, comuniunea eclezială, fără de care nu putem face parte din "împărăţia lui Dumnezeu".

A purta în inimă povoara tuturor, a o face proprie, a o trăi cu "compătimire", înseamnă o împărţire frăţească, egală, a necazului, adică a suferinţei altuia. Cei trei prieteni ai lui Iob - Elifaz din Teman, Bildad din Suah şi Tofar din Naamah, auzind de necazul lui, au venit să-l mângâie. "Când şi-au ridicat ochii de departe, nu l-au mai recunoscut. Atunci s-au tânguit, şi-au sfâşiat veşmintele şi şi-au pus ţărână pe cap. Apoi au stat pe pământ, lângă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvânt, căci vedeau cât de mare este necazul lui" (Iob 2,11-13). A păstra tăcerea "şapte zile şi şapte nopţi" înseamnă a găsi mijlocul cel mai potrivit pentru a intra în pielea celui nenorocit, spre a-l înţelege, spre a împărţi cu el necazul, spre a-l mângâia cu adevărat. Dar când au rupt tăcerea, au greşit mult în vorbe şi Iob, pe lângă necazul său, a trebuit să îndure şi neghiobiile lor, până când i-a readus la tăcere, arătând că suferinţele sale nu se datorează păcatului, ci sunt ca chinurile unei noi faceri: "Cred că Răscumpărătorul meu trăieşte şi în ziua cea din urmă din pământ voi învia... Pe el îl voi vedea şi ochii mei îl vor privi, nu ai altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine" (Iob 19,25-27)

Pentru a realiza comuniunea cu alţi oameni, Dumnezeu însuşi se dăruieşte omului. Nu omul este acela care caută comuniunea, nu el este acela care se zbuciumă ca prin forţele proprii să intre în comuniune cu alţii şi cu Dumnezeu. Iniţiativa aparţine total lui Dumnezeu şi iubirii sale. Comuniunea este înainte de toate participare, este efectul darului divin. Omul, cu ajutorul darului vieţii divine, devine nu numai asemenea cu Dumnezeu, dar şi părtaş al vieţii şi al naturii sale divine, al Duhului Sfânt... Culmea, kerigma, comuniunii cu Dumnezeu şi cu oamenii o constituie Euharistia: "Deoarece există o singură pâine, un singur trup, deşi sunt multe membre, toţi participăm din aceeaşi pâine" (1 Cor 10,17: LG 7). Aşa se face să fie perfectă comuniunea. (cf. curs de Teologie fundamentală, Despre Biserică, dr. pr. Eduard Ferenţ)

Ca să realizăm comuniunea prin Euharistie, ni se cere tăcere: ca să ne cercetăm conştiinţa şi să trezim părere de rău pentru orice greşeală contra comuniunii cu Dumnezeu şi cu aproapele; ni se cere tăcere la liturgia Cuvântului; tăcere la întâmpinarea lui Isus, când coboară pe altar la prefacere; ni se cere tăcere, ca să auzim invitaţia: "Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului"; în tăcere îi mulţumim şi îi cântăm în inimile noastre; plecând în tăcere din biserică, trebuie să realizăm comuniunea păcii cu toţi oamenii, păstrând tăcerea... Dacă în aceste momente sacre, în interiorul nostru este o stare de bâlci: raţiunea îşi face reclamă conceptelor sale filozofice; fantezia îşi etalează tablourile ca la bazar, amestecând cele sfinte cu cele profane, uneori destul de erotice; dacă memoria îşi pune autografe pe tot ceea ce fantezia inventează, este normal ca apoi relaţiile noastre cu aproapele să se bazeze numai pe afaceri comerciale, culturale, politice, sportive... dar nu pe cele de iubire, care izvorăsc numai din tăcere şi har...

Aici se poate ajunge numai învingând superficialitatea şi nepăsarea cu care privim în mod obişnuit la relele şi la durerile altora şi lăsăm să treacă toate mai departe, ca şi cum nu ar fi fraţii noştri suferinzi, înşelaţi, delicvenţi. Din acest motiv este necesară acea tăcere interioară,euharistică, în care inima să poată auzi S.O. S-ul atâtor şi atâtor fraţi care suferă moral şi fizic.

Într-o zi de sâmbătă, Isus întâlneşte o femeie gârbovită de Cel Rău de mai bine de optsprezece ani. Fără să fie rugat, el o vindecă, spre mai marele necaz al şefului sinagogii, care, în loc să tacă şi să mediteze la necazul acelei sărmane femei şi să caute mijlocul de a o ajuta, chiar intervenind pe lângă Mântuitorul, în loc de a contempla minunea iubirii, el ceartă pe cei veniţi să se vindece, ca în felul acesta să-l învinuiască pe Isus că încalcă Legea. Isus îl apostrofează cu calificativul de "duh rău" - "făţarnic". (Lc 13,10-17). Dar noi,creştinii?... "Da, spune sf. Paul, căutaţi să-l imitaţi pe Dumnezeu, fiindcă voi sunteţi fiii Lui preaiubiţi" (Ef 5,1).

În mod sigur, numai în această tăcere se va putea trăi adevărata "comuniune" cu ei.

Lumea se pierde din interior. Tot din interior lumea se şi mântuieşte. În tăcere şi intimitate lăuntrică se înfăptuiesc tainicele zămisliri ale "Împărtăşirii Sfinţilor".

Tăcerea - comuniune, izvorâtă din "tăcerea - euharistie", ne duce la tăcerea - credinţă. Tăcerea este aceea care ne determină de a nu-i cere cont Domnului: tăcerea în care sufletul nu spune niciodată lui Dumnezeu: "Pentru ce, Doamne?" Numai dintr-o credinţă profundă se poate naşte o astfel de "tăcere".

Când survine ceva, care ne tulbură sau ceva care ne loveşte profund şi ne aduce o mare neplăcere, ceva ce nu înţelegem, fiindcă nu intră în planurile noastre, atunci ne vine în mod instinctiv imboldul de a-i cere cont Domnului: "Pentru ce?"

Şi acest "Pentru ce?" i-l pretindem, nu pentru a cunoaşte căile sale, spre a păşi pe ele, nu pentru a-i cunoaşte voinţa, spre a o împlini, dar pentru că ne închipuim că am avea dreptul să o ştim, ca şi cum Domnul ar fi dator să ne dea socoteală nouă de felul său de a lucra.

Ba chiar când survine ceva tragic şi tulburător, care nu ne priveşte direct, dar i se întâmplă aproapelui nostru, acel "Pentru ce?" ne vine spontan în minte şi se face atât de imperativ în cât credem că în felul acesta avem un extraordinar interes şi ataşament faţă de aproapele suferind sau năpăstuit, pe când, de fapt, nu-i altceva decât o încercare de afirmare a "Eu"-lui personal, plin de sine şi de curiozitate bolnăvicioasă.

Cine are credinţă, din contra, ştie să tacă în astfel de împrejurări. Adevărata credinţă îl face pe om să "se încreadă" în Dumnezeu, totdeauna, chiar şi atunci când totul este întuneric - sau cel puţin contrar - pentru îngusta raţiune umană.

Dar este întuneric numai în îngusta raţiune umană: nu şi pentru raţiunea lui Dumnezeu, care toate le rânduieşte - şi totdeauna - cu iubire şi înţelepciune, spre realizarea planului de caritate faţă de noi. Credinţa mă face să ştiu acest lucru cu certitudine absolută. Prin urmare, nu am nici un motiv să-i cer cont lui Dumnezeu. În consecinţă: tac, fiindcă mă "încred" în el.