MEDITAŢII

Meditaţia V

Tăcerea ca renunţare şi răbdare

Tăcerea ca umilinţă şi putere duce şi la tăcerea ca renunţare şi răbdare.

Renunţarea la "protagonism", adică de a voi să fie luat în seamă, de a voi să fie considerat, de a voi să fie primul: trăsătură spre care ne poartă instinctiv iubirea de noi înşine.

Fără nici un "Vă rugăm" sau "Dacă se poate", ca şi cum şi-ar cere un drept care li se cuvine, apostolii Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, vin şi-i spun lui Isus: "Învăţătorule, vrem să ne împlineşti ceea ce îţi cerem!"

Sesizăm caracterul imperativ, cu care vor să se impună în faţa Mântuitorului? Au mirosit că se pune problema "celui mai mare dintre ei"; şi fiindcă nu e unul din familie care L-a urmat pe Isus, ci doi, consideră că ar fi o nedreptate ca un post principal de-a dreapta sau de-a stânga lui Isus să fie ocupat de un altul, de aceea cred că majoritatea trebuie să-şi spună cuvântul: Suntem doi, aşadar "Vrem să ne împlineşti", acum, ca nu cumva să ne-o ia altul înainte; "Fă să stăm, unul la dreapta şi altul la stânga în mărirea Ta!". Deci, vor să spună: Dă-ne putere şi autoritate asupra tuturor celorlalţi, acum, cât nu este prea târziu! (Mc 10,35-37).

Când "Eu"-l nostru se află cu alţii şi asupra lui nu cade atenţia în mod special şi nu i se dă importanţă, suferă cumplit. Cât au suferit ceilalţi zece, se poate citi în cheia cuvântului "s-au umplut de mânie contra lui Iacob şi Ioan" (Mc 10,41). Iubirea de sine vrea atunci să-şi facă simţită prezenţa şi, conştient sau nu, tinde să se remarce prin ceva, să captiveze atenţia celorlalţi; mai presus de toate, să se aşeze în prim plan; "la dreapta sau la stânga lui Isus"? Nu, chiar în locul lui Isus, făcând din cuvântul lui smerit, din faptele şi minunile sale, tronul afirmării "Eu"-lui propriu. "Ce ruşine, spune sf. Francisc de Assisi, sfinţii au înfăptuit lucruri minunate cu toată smerenia, iar noi vrem să ne câştigăm slavă prin difuzarea lor".

Şi astfel, spre exemplu, vorbeşte spre a atrage atenţia asupra persoanei proprii; sau se poate ajunge până acolo că vorbeşte de rău pe alţii, crezând că prin aceasta se pune pe sine într-o lumină mai bună în faţa altora, că este exempt de defectele pe care le înfierează.

Păstrând tăcerea, în acest caz, este cu adevărat o renunţare la "protagonism": o tăcere, prin urmare, care la rândul ei, constituie o mare victorie asupra amorului propriu. Această victorie permite trăirea unei maxime de aur din Imitaţiunea lui Cristos: "Ama nesciri et pro nihilo putari" - "Iubeşte de a fi ignorat şi socotit de nimic".

A nu urma această învăţătură a tăcerii ca renunţare şi a vrea să se afişeze prin vorbele înţelepciunii proprii, se ajunge la ceea ce spunea Pascal: "Cine ar vrea s-o facă pe îngerul, ajunge să o facă pe animalul".

Cine renunţă la tăcere, renunţă la intimitatea cu Dumnezeu. "Sufletul meu este o chilie în care trăiesc în tovărăşia lui Dumnezeu", spunea sf. Ecaterina de Siena. Desigur, tăcerea este aceea care înlesneşte întâlnirea cu Dumnezeu; el poate fi aflat pretutindeni, chiar în mijlocul mulţimii, dar Domnul nostru Isus Cristos ne-a arătat calea cea mai sigură: "Iar tu, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău într-ascuns; şi Tatăl tău, care vede într-ascuns, îţi va răsplăti ţie" (Mt 6,6).

Dictonul latin: "Şi tacuisses, philosophus mansisses" - "Dacă tăceai, filozof rămâneai" - parafrazat în sens creştin, poate suna astfel: "Dacă ai fi tăcut, lui Isus ai fi plăcut".

Când cineva a ajuns să înveţe a trăi tăcerea ca renunţare, ajunge uşor în stare de a trăi şi tăcerea ca răbdare şi blândeţe.

Viaţa este darnică în a oferi ocazii de practicare a răbdării; acum aş dori să luăm în seamă în chip deosebit una, în care tăcerea, silentium, este cu adevărat "răbdare".

Când auzim că se pune la cale pentru noi o situaţie oarecare, când trebuiesc luate anumite decizii, când vin rezolvate anumite probleme care ne ţin în suspans, şi faţă de care avem oarecare responsabilitate şi care ar putea să ne atingă prestigiul, este deosebit de greu în a sta impasibili, în a avea răbdare să vedem sfârşitul.

Există atunci tendinţa de a interveni, de a cere, de a pretinde, de a insista, fie direct din partea noastră, fie prin intermediul altei persoane, găsind mereu motive pe care le considerăm oportune spre a o face, în timp ce de cele mai multe ori nu sunt decât pretexte, fiindcă nu ştim să aşteptăm, fiindcă vrem să ajungem cu orice preţ la scopul urmărit în secret: de a fi luaţi în seamă, că doar se tratează despre problemele noastre.

Pentru a limpezi o apă mâloasă, trebuie să o lăsăm să se aşeze şi să ne păzim de a o tulbura. Pentru a dezarma pe cineva de o atitudine ostilă, blândeţea, răbdarea şi tăcerea sunt mai eficace decât orice reacţie violentă. "Oricât de multe greşeli am înfăptui cu toţii, spune sf. Iacob, amintindu-şi de nesăbuita cerere de a fi la dreapta sau la stânga lui Isus în mărirea sa mesianică, - dacă cineva nu păcătuieşte cu cuvântul, acela este om desăvârşit, în stare să-şi înfrâneze din acel moment tot trupul. Când am pus frâul în gura unui cal, pentru a-l face să ne asculte, suntem stăpânii lui şi-l cârmuim cum vrem. Priviţi corăbiile, oricât de mari ar fi, împinse de vânturi vijelioase, ele sunt duse de o cârmă mică după bunul plac al pilotului. Aşa şi limba, deşi este un mădular mic, poartă răspunderea multor lucruri mari. Oare nu o scânteie este aceea care dă foc unei păduri întregi? (Şi-a amintit de focul indignării, cu care ceilalţi apostoli s-au ridicat împotriva lui şi a fratelui său, Ioan) Şi limba e un foc... Animalele sălbatice, păsările, târâtoarele şi dihăniile mării, toate au fost şi sunt îmblânzite de om, dar limba nu poate fi îmblânzită de nici un om... Deşi ne slujeşte pentru a-l binecuvânta pe Dumnezeu Tatăl nostru, tot de ea ne servim pentru a-i blestema pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu... Nu trebuie să fie aşa, fraţilor!" (Iac 3,2-11).

De a face ca în noi să tacă toate glasurile acestea, de a nu vorbi când alţii tratează probleme care ne privesc, de a aştepta cu încredere în voinţa lui Dumnezeu şi în rânduielile Providenţei sale: iată tăcerea ca răbdare şi blândeţe, iată identificarea cu Cristos, care a spus: "Învăţaţi de la Mine".