MEDITAŢII

Meditaţia XI

Tăcerea ca intimitate a sufletului cu Tatăl şi victorie asupra lumii

Tot ce este posibil cu harul lui Dumnezeu, trebuie dorit şi căutat. Aceasta o vom face şi în această meditaţie.

Tăcerea, prin care sufletul se găseşte în izvorul său vital în Dumnezeu, este şi tăcerea în care el poate spune cu adevărat lui Dumnezeu: "Tată".

În această tăcere, de fapt, totală în sine, sufletul aparţine în întregime lui Dumnezeu, simte că provine de la Dumnezeu şi este în Dumnezeu. Ce minunată plinătate şi cât adevăr cuprinde atunci cuvântul "Tată", pe care sufletul îl adresează lui Dumnezeu!

Mă gândesc la chemarea lui Isus: "Când vrei să te rogi, intră în cămăruţa ta, închide uşa şi roagă-te Tatălui în ascuns!" (Mt 6,6).

Paternitatea lui Dumnezeu nu trebuie s-o simt numai în grija pe care el o are faţă de mine în necazurile vieţii din această lume. Ea este cuprinsă în actul său "de voinţă", ca eu să exist - fiindcă m-a creat din iubire - şi se arată mai presus de toate cu paternitate faţă de mine.

Când îi spun lui Dumnezeu: "Tată", simţindu-mă în el şi de la el, în intimitatea sufletului meu - intru în cămăruţa mea - şi într-o tăcere totală - "închizând uşa" - arăt prin faptă "paternitatea" lui Dumnezeu cea mai adevărată, cea mai frumoasă, cea mai "divină".

Şi Dumnezeu, Tatăl, răspunde acestei înţelepciuni spirituale a sufletului, acestei afecţiuni pline de iubire, inundându-l în chip nespus cu infinita sa gingăşie, în tăcerea "totală".

Mari mistici, care au experimentat această intimitate, dau mărturie şi mărturia lor este adevărată, fiindcă porneşte din iubire, atât faţă de Dumnezeu, pe care îl vor iubit, cât şi faţă de noi, ca în iubirea Lui să ne găsim plinătatea fiinţării şi fericirii. Guy de Larigaudie ne spune: "M-am obişnuit atât de bine cu prezenţa lui Dumnezeu, încât am veşnic în inima mea un izvor de rugăciune, care se revarsă spre buze. Această rugăciune, abia perceptibilă, nu încetează nici măcar în toropeala pe care o provoacă mersul unui tren sau bâzâitul unei elicii, ba chiar nici în exaltarea trupului sau sufletului, în tumultul oraşului sau în tensiunea cerebrală a unei ocupaţii absorbante. În străfundul sufletului meu dăinuie o apă nespus de liniştită şi cristalină, pe care n-o pot atinge nici umbrele, nici vâltorile de la suprafaţă" (Etoile au grand large, pag. 36. Ed. du Seuil). Mere Marie de Jesus: "Tăcerea este legea însăşi şi felul de a proceda a lui Dumnezeu. Din toţi vecii, o viaţă intensă purcede de la Tatăl la Fiul şi la Sf. Duh şi această viaţă se petrece într-o tăcere absolută. Chiar şi viaţa, pe care Dumnezeu o comunică lumii organice, este tot o viaţă tăcută: seva urcă, pomul înmugureşte şi dă roade în tăcere. Când Dumnezeu se apropie, spre a vorbi făpturii sale, manifestarea lui se face în tăcere. Tăcerea este iubirea şi ajutorul pe care îl dăm Dumnezeului nostru, ca el să ne poată copleşi cu darurile sale aşa cum vrea".

Şi darul lui Dumnezeu prin excelenţă este conştiinţa vieţii, prin care îi aparţinem şi îi spunem "Tată" prin Duhul Sfânt. Ne îndeamnă apostolul Paul: "Aflaţi-vă tăria în Domnul şi în vigoarea lui plină de putere. Îmbrăcaţi armura lui Dumnezeu, ca să puteţi înfrunta uneltirile diavolului, căci lupta noastră nu este împotriva unui om, ci împotriva domniilor, puterilor şi stăpânitorilor acestei lumi de întuneric, împotriva spiritelor rele din înălţimi. De aceea, îmbrăcaţi-vă cu armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept în ziua cea rea şi, învingători în toate, să puteţi rămâne în picioare. Păşiţi încinşi cu adevărul, îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, cu picioarele încălţate cu cuvântul Evangheliei păcii. Luaţi în toate scutul credinţei, prin care veţi putea stinge toate săgeţile aprinse ale Celui rău. Luaţi, de asemenea, coiful mântuirii şi sabia Spiritului, care este cuvântul lui Dumnezeu" (Ef 6,10-17). "Sabia Spiritului Sfânt" este "Cuvântul lui Dumnezeu", este cuvântul "Tată", culmea revelaţiei lui Isus şi culmea credinţei noastre; ambele se întâlnesc în acest cuvânt "Tată", care este garanţia victoriei noastre.

Să învăţăm să folosim această "sabie".

În tăcerea totală, în acea tăcere în care îi spunem lui Dumnezeu "Tată", fiindcă simţim că suntem făpturile Lui, prin el sufletul devine şi se simte cel mai mare dintre cele create, mult mai mare decât toate lucrurile. Ne amintim cum diavolul îi spune lui Isus: "Toate ţi le voi da ţie, dacă mi te vei închina" (Lc 4,7). Pentru un suflet, satana oferă toată puterea lumească, toate bogăţiile pământului şi orice demnitate. Dar, chiar dacă pe pământ ar fi fost un singur suflet, Isus ar fi adus aceeaşi jertfă mântuitoare, ca acel suflet să-i spună lui Dumnezeu "Tată" în tăcerea "cămăruţei" sale, prin care el îşi găseşte "bucuria de a fi" cel puţin cu unul dintre fiii oamenilor.

Omul spune "Tată" şi îşi închide uşa cămăruţei sale, nu numai pentru ca să se refugieze în acea tăcere totală, spre a se sustrage vacarmului din lume, nu numai pentru ca în acea tăcere absolută să-şi refacă forţele, alimentându-le la izvorul propriei existenţe, dar, mai presus de toate, spune "Tată" fiindcă simte că a fost voit - adică iubit - de Dumnezeu cu o iubire veşnică, cu care îl iubea înainte de crearea lumii.

Măreţia sufletului constă în aceasta: nu este în sine sau de la sine: este în existenţa dăruită de iubirea lui Dumnezeu înainte chiar de a fi fost ceva creat. A percepe, a înţelege aşa ceva, este ceva care într-adevăr învinge lumea, o întrece din toate punctele de vedere, fiindcă în acest caz, universul în totalitate, în toată desfăşurarea evenimentelor sale pozitive sau negative, nu poate să atingă sufletul, chiar dacă încearcă să-l influenţeze, fiindcă el ştie şi simte că este din iubirea şi pentru iubirea lui Dumnezeu înainte de a fi lumea, înainte de orice creatură, simte că este deasupra tuturor celor create.

Lumea, cu influenţa ei de fiecare zi, atât de apăsătoare prin ispite, tensiuni şi drame, insuflă teamă sufletului când acesta se simte singur. Atunci i s-ar putea părea că este zdrobit de povoara atâtor situaţii şi necazuri. Dar, dacă el ştie să se refugieze în acea tăcere totală în care se simte în Dumnezeu şi al lui Dumnezeu, din iubirea Sa şi pentru iubirea Sa, nu se mai teme de nimic, pentru că nu are nimic de care să se teamă, fiindcă este în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Isus a spus: "Îndrăzniţi! Eu am învins lumea" (In 16,33). El nu se teme atunci când vin câţiva farisei şi-i spun: "Ia şi te du de aici, fiindcă Irod vrea să te ucidă!". Isus le răspunde: "Mergeţi şi spuneţi acelui vulpoi: Iată, eu scot demoni şi înfăptuiesc vindecări astăzi şi mâine, iar a treia zi ajung la capăt. Dar astăzi şi mâine şi în ziua următoare trebuie să-mi urmez drumul, căci nu este cu putinţă ca un profet să moară în afară de Ierusalim. Ierusalime, Ierusalime, care ucizi profeţii şi baţi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori n-am voit să adun copiii tăi, precum cloşca îşi adună puişorii sub aripi, dar voi n-aţi vrut. Iată, casa voastră va deveni pustie" (Lc 13,31-34).

Casa vă va rămâne pustie: templul, în care trebuia să fie linişte, ca să se audă Cuvântul care umple toate, fiindcă acest cuvânt este "Tată", spus lui Dumnezeu; dar l-aţi refuzat...

"Dumnezeu trăieşte, acţionează şi realizează tainele făpturii, ale unirii Sale cu noi, în cel mai lăuntric sălaş al sufletului, în cele mai spirituale sfere ale omului. Aşadar,ce contează larma şi activitatea de afară, dacă în sferele spirituale din adâncuri domneşte tăcerea? Tăcerea lăuntrică este deci cea mai importantă. Tăcerea exterioară n-are preţ decât în măsura în care o favorizează", spune pr. Marie Eugene de l`Enfant Jesus.