MEDITAŢII

Meditaţia I

Tăcerea, spaţiu vital pentru suflet

Intre muzicieni se obişnuieşte a se spune că "Melodia cea mai frumoasă este aceea care nu s-a cântat niciodată", ea stă rezervată în cutia de aur a tăcerii... O va cânta acela care deţine cheia de la cutia de aur, acela care va şti să intre în taina tăcerii... Se pare că o păsărică a reuşit această performanţă. Ea tace luni de zile. Oamenii cântă; sirenele sună; claxoanele ţiuie la tot pasul; radio-receptoarele se iau la întrecere; cocoşii anunţă străjile din noapte pe coarde acordate sau nu; vacile, oile, caprele şi toate dobitoacele caută să-şi facă simţită prezenţa prin sunete mai mult sau mai puţin melodice; vrăbiile se ceartă într-un cor asurzitor; turturelele gânguresc ceva, care pare un fel de dezaprobare faţă de acest concert ce depăşeşte limita decibelilor admişi. "Ah! dacă s-ar renaşte în noi stima faţă de tăcere, atmosferă admirabilă şi indispensabilă a sufletului; altfel riscăm să fim zdrobiţi de atâtea zgomote asurzitoare, de atâta rumoare şi ţipete disperate într-o lume aşa de agitată şi tumultuoasă a zilelor noastre!", a spus oftând papa Paul VI. Spuneam că o păsărică a reuşit această performanţă de a pătrunde în cutia de aur a tăcerii, spre a învăţa o melodie pe care numai ea singură o poate cânta, este pasărea furtunii din pădurile africane. Când se dezlănţuie furtuna, când pe cer norii se calcă în picioare unii pe alţii spre a slobozi picuri de apă sau grăunţe de gheaţă, când fulgerele străbat abisurile spaţiale spre a se descărca în trăsnete drept în creştetul celor mai semeţi munţi sau arbori, când tunetele zguduie pământul din balamale şi pomii se pleacă cu fruntea până la pământ în semn de umilinţă în faţa stihiilor dezlănţuite, când toate vieţuitoarele se retrag în bârlogul lor şi tac cuprinse de fiori, când chiar omul îşi face cruci şi aprinde o lumânare tresărind la fiecare zgomot, atunci această păsărică cântă fără frică. A tăcut când alţii au cântat şi au făcut "mult zgomot pentru nimic", iar acum, când toţi tac plini de groază, ea cântă.

Sufletul omului are trebuinţă de această dimensiune vitală, de multă tăcere, ca să poată cânta când "soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea de pe cer, iar tăriile cerului se vor zdruncina, semnul Fiului Omului se va arăta pe cer, seminţiile pământului îşi vor bate pieptul" (Mt 24,29-30). Tăcerea este dimensiunea vitală a sufletului în care se învaţă cea mai frumoasă şi eroică melodie, menită să fie cântată cu îngerii cerului... "un cântec nou" (Apoc 5,9).

"Să profiţi de un zgomot... Să-l asculţi în tăcere şi să-ţi uneşti cu el rugăciunea: zgomotul, de pildă, al unei nicovale, ascultă-l şi oferă în tăcere munca muncitorilor... Un clopot sună în amurg: urmăreşte-i undele în văzduh şi încredinţează-le rugăciunea ta! Vântul şuieră şi suflă... să mă rog în tăcere pentru cei ce suferă de frig! Supersonicul care zguduie geamurile gata să se spargă şi face să-ţi ţiuie timpanele, are la bord câteva fiinţe umane care au trebuinţă de sprijin sufletesc... Rapidul, care sfâşie noaptea cu viteza sutelor de kilometri pe oră, cursele care transportă zecile de muncitori şi gem sub povara lor etc, îţi oferă posibilitatea să te scufunzi în tăcerea rugăciunii...

Este indispensabil crearea acestui spaţiu de linişte; dar nu este uşor.

Şi greutatea vine dinafară; şi mai mult vine chiar dinăuntrul nostru.

Înafara noastră este atâta zgomot ce ne înconjoară: mii de apeluri ce ni se adresează şi atâtea surse sonore şi vizuale care ni se impun ca obligatorii în mare parte, dar apoi sfârşim prin a le accepta cu resemnare. Şi astfel ne găsim în situaţia ca, în mod inconştient, să nu putem face nimic, nu pentru că am vrea zgomotul, dar pentru că el ne condiţionează.

Este o abdicare de la intimitatea noastră. În acelaşi timp este şi o atrofiere a vitalităţii interioare: sufletul nu-şi mai poate găsi "LOCUL" unde să se întâlnească cu sine şi cu alţii. O confesiune tristă a lui Anatole France: "Departe de a încerca să mă cunosc pe mine însumi, m-am străduit întotdeauna să mă ignor. Consider cunoaşterea de sine drept o pricină de multe griji, de nelinişti şi de chin şi nimic altceva. M-am frecventat pe mine însumi cât mai puţin. Mi s-a părut că înţelepciunea constă în îndepărtarea de imaginea proprie până la uitarea de sine... Mic şi mare, tânăr şi bătrân, m-am târât totdeauna cât mai departe de mine însumi" (Revue des Lectures, 15 nov. 1925 pag. 876). Scrierile sale sunt pătrunse de un scepticism sinucigaş. Cui folosesc?

Când nu te găseşti pe tine însuţi ca să te faci fericit după asemănarea Creatorului, care dintre oameni te-ar putea ferici? Cine este atât de fericit, ca să împartă fericirea sa cu alţii?...

Vedem în Evanghelia lui Luca, cap. 11, versurile 29-32, cum Isus califică generaţia contemporană drept "rea". De ce? Fiindcă "Cere un semn", adică vorbeşte mult şi tace puţin. Dacă ar tăcea mult, ar vorbi puţin, fiindcă i-ar înţelege mesajul.

Mai departe, Isus scoate în evidenţă pe locuitorii din Ninive, care au tăcut şi l-au ascultat pe profetul Iona, care, la rândul său, înainte de a le vorbi, a trebuit să tacă el însuşi trei zile în pântecele peştelui; scoate în evidenţă pe regina din Saba, care a venit de departe ca să tacă, ascultând înţelepciunea lui Solomon; îl scoate în evidenţă pe Solomon, care l-a ascultat pe Dumnezeu şi a dobândit atâta înţelepciune încât a răpit admiraţia lui Ben Sirah, care spune: "Cât de înţelept erai tu, din tinereţile tale, şi ca Nilul revărsai învăţătura ta! Cu duhul tău ai împânzit pământul şi l-ai umplut cu pildele tale cele adânci la tâlc!" (Sir 47,14-15).

Şi acum, adaugă Isus, a apărut cineva "mai mare decât Solomon", fiindcă s-a născut din tăcerea lui Dumnezeu Tatăl - "Primul născut" - şi a devenit Cuvântul, primul Cuvânt, al Tăcerii veşnice, ca să ne arate calea mântuirii, prin păstrarea lui în intimitatea sufletului nostru. Cristos ne-a eliberat de zgomotul Infernului. O spune clar sfântul Paul în scrisoarea către Galateni, cap. 5,1: "Ca să fim liberi, ne-a eliberat Cristos. Ţineţi-vă dar bine şi nu vă lăsaţi prinşi din nou în jugul sclaviei!". Iar un proverb arab spune: "Eşti stăpânul cuvintelor din inima ta, dar eşti sclavul acelora care şi-au luat zborul din gura ta".

Să medităm mult CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ca să nu ajungem sclavii cuvintelor noastre, dar să fim liberi prin inspiraţia Duhului Sfânt.