MEDITAŢII

Misterele de bucurie

Regăsirea lui Isus în templu

Şi acum mi se strânge inima când îmi amintesc tăcerea care răspundea chemărilor mele, tot mai speriate, când, mici fiind, copiii se luau uneori cu joaca şi se depărtau de parcul din spatele blocului, unde îi credeam în siguranţă, iar eu mă temeam că s-au pierdut.

Refăceam iar şi iar traseele pe care îmi închipuiam că ar fi putut-o apuca, întrebam în dreapta şi în stânga, le strigam din răsputeri numele, fără să-mi pese de privirile lungi ale trecătorilor, mă rugam fierbinte: "Doamne, te rog, din toată inima, te rog, ajută-mă! Dă, Doamne, să nu fi păţit nimic rău! Fereşte-i, Doamne, de oameni răi! Doamne, să nu-i calce vreo maşină! Te rog, Mamă Preacurată, ajută-i, ajută-mă!"

Reveneau parcă purtaţi pe braţe, învăluiţi într-o grijă rezervată lor anume, aparte de temerile şi frământările mele, surprinşi de ele... De fiecare dată aflam o explicaţie neaşteptată, simplă, candidă, care îmi spunea, în cuvinte de copil, că există şi alte lucruri decât cele anticipate de mine, decât cele plănuite cu grijă, decât cele pe care... le puteam vedea de la fereastră.

Dar câte alte momente de creştere, de desprindere, de învăţare a libertăţii, de limpezire a propriului drum al copiilor, precum şi greşeli ale lor, sunt tot atâtea prilejuri de a reînvăţa şi tu, ca părinte, să fii la rândul tău copil al lui Dumnezeu (Lc 18,15-17; Mt 18,3-4; 19,15; Mc 10,15), disponibil, liber de condiţionări proprii, fără planuri meşteşugite menite a păstra totul sub control, fără ambiţii orgolioase; dăruire şi iar dăruire şi jertfire a oricărei dorinţe de stăpânire a copilului...! E o luptă, nu, să-i laşi (de la tine) drum liber, să contempli planul lui Dumnezeu pentru el, surprinzător şi tulburător uneori, să-l descoperi cu curaj şi cu încredere reînnoită în dragostea Lui, ca semn concret că îl / Îl iubeşti cu adevărat?! (Adevărata familie Mt 12,46-50; Mc 3,31-35; Lc 8,19-21; Lc 14,26-27; Mt 19,29; Lc 11,28; Fericirile Lc 6,20-23; Mt 5,1-12)

Misterul Regăsirii lui Isus la Templu cuprinde, tainic, şi acest zbucium cunoscut de fiecare părinte. Şi Preacurata Mamă şi Iosif au bătut cărările neliniştii, au trecut prin negura nesiguranţei, au fost răniţi de durerea părăsirii, au alergat în dreapta şi în stânga, au întrebat, au căutat lămuriri, cu mintea omenească nu au înţeles unde putea fi fiul lor şi de ce a trebuit să plece de lângă ei. Să ne amintim: Sfântul Evanghelist Luca ne spune (2,41-52) că era vremea pelerinajului anual de Paşti la Templu, la Ierusalim, în anul în care Isus împlinea doisprezece ani. După trecerea celor şapte zile de celebrare, părinţii au pornit spre casă, fără să ştie că băiatul nu este între ceilalţi pelerini veniţi din Nazaret, rude şi cunoscuţi. Au mers cale de o zi şi abia atunci şi-au dat seama că nu este între ei, aşa că s-au întors într-un suflet la Ierusalim. După căutări şi căutări, cu inima străpunsă parcă, la capătul a trei zile lungi ca moartea, L-au regăsit în Templu, "stând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi care-L auzeau rămâneau uimiţi de priceperea şi de răspunsurile Lui". Uimire, nedumerire şi în mintea Mariei şi a lui Iosif, nerisipite nici de bucuria de a-L fi regăsit teafăr:

"- Copile, pentru ce ne-ai făcut aşa? Iată, tatăl Tău şi eu Te-am căutat cu mare îngrijorare.
- De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în cele ale Tatălui Meu?"

"Dar nu I-au înţeles spusele": Maria Îl numise copil, în timp ce Luca vorbeşte despre "băiatul Isus" Care "a rămas la Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau" (v. 43). Îl vedeau acelaşi, dar altul totuşi; mama Sa Îi vorbea despre tatăl crescător, Iosif, pe când El le spunea despre comuniunea Sa indestructibilă cu Tatăl; neînstrăinat, dar totuşi simţindu-Se acasă în Templu, în casa lui Dumnezeu, şi nu alături de ei. Răzvrătit? Nicidecum, doar Evanghelistul ne spune că "apoi S-a coborât împreună cu ei, a venit la Nazaret şi le era supus" (v. 51).

Nu au înţeles, dar "Mama Sa păstra toate cuvintele acestea în inima ei. Iar Isus înainta în înţelepciune şi în statură şi era plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor" (vv. 51b-52). Îi va fi părut că ecoul lor răsună iarăşi atunci când, bărbat de acum, învăţa mulţimile, iar ea şi rudele nu se puteau apropia de El; cineva Îi spusese: "Mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi vor să Te vadă". Dar El a zis: "Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc" (Lc 8,19-21; Mt 12,46; Mc 3,31). Sau când îi învăţa pe ucenicii Săi: "Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Mt 10,37; Lc 14,26).

Cu smerenia ei desăvârşită, a primit aceste cuvinte chiar fără să le înţeleagă, ca dar al iubirii Dumnezeu, ca semne ale harului Său care mântuieşte lumea: "Iată serva Domnului; facă-mi-se mie după cuvântul tău", cum a spus şi la Buna Vestire (Lc 1,38). Aşa cum Isus Însuşi a îndurat durerea de a o vedea suferind, pentru a o învăţa, pe ea şi pe Iosif, întâietatea lucrării lui Dumnezeu, împlinirea cu iubire neîmpărţită a voinţei Sale, a primit şi ea ca durerea neînţeleasă de acum să fie piatră vie pentru zidirea Împărăţiei lui Dumnezeu în suflete, la care, iată, Tatălui I-a plăcut să o facă şi pe ea părtaşă, co-lucrătoare. A primit ca legătura umană, oricât de apropiată, să fie străfulgerată de har şi desfăcută de orice ataşament posesiv, pentru a face loc filiaţiei divine dăruite fiecărui suflet mântuit de Cristos.

Asemenea iconarului care scrie şi el în culoare şi lumină acest episod din viaţa de adolescent a lui Isus, să-L aşezăm şi noi pe tronul de învăţător, în centru, în centrul vieţii noastre. Maria de o parte şi Iosif de cealaltă, ni-L arată smeriţi: nu ca părinţi, ci ca discipoli, care au făcut deja acea alegere cerută de Isus. Distanţa dintre ei şi Mântuitorul ne arată că au primit să dea întâietate iubirii faţă de El ca Dumnezeu Întrupat, Fiu al Celui Prea Înalt.

Cu ei învăţăm şi noi să ne percepem dinamic viaţa de părinţi, dar şi viaţa de fii, să ne smulgem din rutină, să părăsim comoditatea drumului larg şi bătătorit de toată lumea, să lepădăm ritmul comun. Să nu mai rătăcim, nici noi, nici cei pe care Dumnezeu ni i-a aşezat alături, luându-ne după unul sau altul ori după socotelile noastre mărginite şi strâmte. Acestea înseamnă astăzi iluzia că realizarea ca persoane se obţine prin carieră, prin modelarea unui corp armonios, printr-un profit substanţial, prin satisfacţiile culinare sau sexuale, prin influenţa politică, prin reuşita copilului, prin distracţii "extreme", prin libertatea cu orice preţ, chiar cu sacrificarea dragostei şi a responsabilităţii... Poate nu ne dăm seama din prima clipă că Dumnezeu este Acela Care ne lipseşte, Care le lipseşte copiilor, dar suferim, suferim tot mai mult: nu ne mai recunoaştem, nu ne mai recunoaştem copiii. Ne descoperim pierduţi, străini şi nefericiţi, dezamăgiţi, obosiţi, fără rost, rataţi. Încurcaţi în propriile planuri, ne întrebăm: ce sens au toate acestea? Mai există ceva pentru care să merite să trăieşti?

Dumnezeu are pentru noi, pentru fiecare, părinţi şi copii, tineri şi bătrâni, familişti sau consacraţi, planuri înalte, ne-a pregătit împlinirea desăvârşită, pe care, iată, ştim de la Isus, Maria şi Iosif unde o găsim, unde să ne regăsim pe noi înşine, cei adevăraţi: mai întâi voia lui Dumnezeu, nu voia noastră (Lc 22,43; In 6,38). Mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu. Toate celelalte ni se vor adăuga (Mt 6,33; Lc 12,31).

Maria Goţia, Cluj-Napoca