MEDITAŢII

Misterele de slavă

Înălţarea lui Isus la cer

"După ce le-a vorbit, Domnul Isus s-a înălţat la cer şi s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu" (Mc 16,19).

Al doilea mister de mărire: Înălţarea lui Isus a cer, simbol al măririi lui Cristos, fiul lui Dumnezeu.

Isus cel înviat s-a arătat în diferite ocazii discipolilor săi şi aceasta avea o semnificaţie deosebită, deoarece le confirma victoria lui Cristos asupra păcatului şi a morţii. Astfel ei îşi dau seama că nu au greşit crezând în evanghelie şi că acum primesc o misiune care angajează toată viaţa lor viitoare. În această ultima apariţie, notează că Isus îi salută în mod definitiv, dar în acelaşi timp înţeleg faptul că rămâne alături de ei până la sfârşitul timpurilor.

Înţeleg că Isus şi-a atins obiectivul şi că trăieşte şi domneşte împreună cu Dumnezeu Tatăl. "A fi aşezat de-a dreapta Tatălui" înseamnă inaugurarea împărăţiei lui Mesia, împlinire a viziunii profetului Daniel cu privire la Fiul Omului: "Bătrânul i-a dat puterea, mărirea şi împărăţia; toate popoarele, naţiunile şi limbile îi vor sluji; puterea lui este o putere care nu va fi niciodată distrusă" Dn 7,14). Pornind de la acest moment, apostolii au devenit martorii "Împărăţiei care nu va avea sfârşit" (CBC n. 664).

Ei îşi dau seama că Mântuitorul a plecat pentru a le pregăti un loc (cf Io 14,2). Obiectivul lui Cristos este şi al lor şi al tuturor celor care vor crede în El. Dacă este adevărat că viaţa lor, ca de altfel viaţa oricărui alt om, se apropie de moarte, ei îşi dau seama că nu se sfârşeşte totul cu moartea, dar în comuniunea veşnică cu Dumnezeu. Pe de o parte, ei păreau trişti, din cauza separării de Cristos, dar pe de altă parte sunt fericiţi pentru triumful Mântuitorului.

Ceea ce este de remarcat, meditând acest mister de mărire, este faptul că Isus Cristos comunică discipolilor săi datoria de a vesti tuturor oamenilor evanghelia. De acum încolo El va acţiona prin ei şi succesorii lor. Ei au misiunea deosebită de a continua opera lui Cristos. Această misiune este mai departe în curs de desfăşurare, şi Biserica are totdeauna datoria de a evangheliza şi vesti mântuirea dăruită nouă de Cristos Isus. Esenţa acestei evanghelii este că "Isus din Nazaret este Cristos, Fiul lui Dumnezeu" (cf Rm 10,9), şi că în el avem mântuirea şi deplina descoperire a lui Dumnezeu. "Cine îl vede pe Cristos, vede pe Tatăl". Dumnezeu s-a arătat, s-a revelat omului, din iubire.

Oamenii au nevoie de mântuire şi Dumnezeu a trimis pe Fiul său pentru a-i mântui. În Cristos ni s-a dăruit posibilitatea de a ajunge la Tatăl. Începând din momentul Înălţării, discipolii au început să mediteze profund această misiune apostolică. Desigur că numai cu venirea Sfântului Spirit ei vor primi tăria pentru a fi adevăraţi martori, dar deja din prima zi a chemării lor ştiau că Isus îi invita "să stea cu El şi să-i trimită să predice".

Probabil Maria a fost cu discipolii când Isus s-a îndepărtat definitiv de ei; desigur inima ei de mamă a încercat un sentiment de despărţire. Totuşi, luminată de credinţa în Cristos, care spusese "că merge să le pregătească un loc" pentru fiecare dintre ei în mărirea Tatălui, desigur suferinţa ei nu a fost o suferinţa propriu zisă, dar bucurie în a vedea pe propriul Fiu glorificat la dreapta Tatălui, susţinută de speranţa de a se putea întâlni din nou cu El.

Înălţarea la cer a lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, fratele şi Mântuitorul nostru, ne încurajează să fim coerenţi cu credinţa noastră, ţinând mereu trează speranţa că şi noi vom putea împărtăşi mărirea la care Tatăl ne cheamă. În acelaşi timp ne deschide inima la încredere, în momentul în care ne simţim nevrednici de un asemenea dar, ştiind că El "mijloceşte pentru fraţii" care călătoresc în mijlocul încercărilor spre patria cerească.

În acest pelerinaj al nostru spre cer, să ridicăm ochii spre Maria, care străluceşte ca model de virtute înaintea întregii comunităţi a celor aleşi. "Gândindu-ne la ea cu pietate filială şi contemplând-o în lumina lui Cristos, pătrundem mai profund în misterul Întrupării şi ne conformăm tot mai mult cu Cristos" (LG 65), trezind mereu în inima noastră un dor nespus spre cele cereşti, spre patria cerească.

Părintele Domenico Caloyaras, în cartea sa "Şcoala Mariei în Rozariu", se întreabă: De ce Mântuitorul în momentul înălţării la cer a voit să fie înconjurat de discipolii săi? ... Probabil pentru a le lăsa în ochii şi mintea lor această ultimă imagine de sine, imagine vie a celui care pleacă repetând: Pe curând! Adevărata patrie nu este aceea pe care staţi cu picioarele, dar aceea de sus...".

Cu alte cuvinte, El nu-i voieşte simpli spectatori ai înălţării sale, dar imitatori şi urmaşi ai săi. Dumnezeu vrea să ne dea împărăţia sa în aşa măsură, încât Paul va spune locuitorilor din Efes: Cristos, înălţându-se la cer, duce în urma lui prizonierii şi le dă daruri oamenilor. Mântuitorul aşadar ne duce în urma sa, ne trage, aproape că foloseşte violenţa, apropiindu-ne de sine; şi pentru a ne uşura misiunea acestei urcări, ne oferă darurile sale, harul său, puterea... speranţa.

Misterul Înălţării lui Cristos nu s-a epuizat aşadar, dar va continua să producă roadele sale minunate până când toţi fiii nu vor fi intrat în posesia propriei moşteniri. Liturgia o numeşte pe Fecioara Maria "Poarta cerului". Şi pe bună dreptate, deoarece Maria ni l-a dăruit pe Mântuitorul, prin care în inimile noastre s-a născut speranţa.

PS Aurel Percă, Episcop auxiliar de Iaşi