MEDITAŢII

Misterele de slavă

Învierea din morţi a lui Isus

Înviere din Înviere

Primul Mister de slavă, Învierea, de câte ori nu l-am meditat în viaţa mea trecătoare; în câte stări sufleteşti nu m-am întors privind spre aceeaşi taină a ridicării din morţi a lui Isus, agăţându-mă de acest adevăr ca să mă urc peste viaţa mea, apropiindu-mă cu mintea şi cu inima de Cel care, prin moarte, a biruit moartea. Recitând Ave Maria, scena învierii se amesteca, şi poate nici azi nu-i altfel, cu atâtea tablouri din viaţa mea şi a celor din jur, căutând de fiecare dată să desluşesc cât mai bine, cum, unde şi când mă luminează învierea, ce ar trebui să nu uit în viaţa de zi cu zi, ca acelaşi adevăr al biruinţei asupra morţii să mă ţină aproape de Acela care toate le-a luminat cu Învierea sa.

Acest mister de slavă mi-a dat şi mi-a descoperit multe în viaţă. Este greu de spus; parcă mi-a deschis nişte căi interioare pe care le-am bătătorit de multe ori ca să părăsesc "morminte" de descurajare, de resemnare neluminată, de supărare, de neîncredere, nehotărâre, indiferenţă, şi aşa mai departe. Nu ştiu de câte ori s-a întâmplat ca după acest mister să mă opresc şi să mai zăbovesc, parcă neterminându-mi căutarea...

Cred că şi alţii, ca şi mine, au aceeaşi experienţă, chiar dacă starea lor de viaţă este diferită de a mea şi a altora care ca şi mine sunt slujitori ai Domnului prin Sfânta Preoţie. Mă gândesc acum la cei care sunt tot slujitori ai Domnului prin Sfânta Căsătorie. Şi ei, când iau rozariul în mână şi ajung să mediteze misterul Învierii, îşi pun experienţele vieţii în razele Celui Înviat, căutând să adune în suflet putere să se ridice din tot ce se aseamănă cu "mormântul". Îmi amintesc adesea că Învierea a fost vestită, a fost transmisă, a fost spusă celor din jur. Cred că şi cei care formează familia, părinţi şi copii, trebuie să-şi transmită unii altora stările sufleteşti în care se află, experienţele interioare şi exterioare... neîntrerupând niciodată acest dialog care are darul să aducă roade de bucurie şi de seninătate şi pe moment, şi în timpuri şi circumstanţe când nu te aştepţi.

Învăţătura Învierii bine întipărită în suflet, ori de câte ori luminează dialogul, comunicarea, nu-şi epuizează puterea de înrâurire; ea rămâne în noi ca un suport sau ca un izvor care ne găseşte când trebuie, înainte ca noi să-l căutăm. Îmi imaginez părinţii de familie meditând Învierea Domnului şi consider că apropiindu-se de acest mister, ei reuşesc să pătrundă mai adânc în adevărul vieţii lor, în toate tainiţele sufletului, gândului şi inimii, căci Acela care ne va ajuta să biruim moartea, ne stă alături pe tot drumul interior sau exterior pe care îl străbatem. Privindu-ne viaţa prin tabloul Învierii, vedem altfel viaţa noastră cu toate necazurile, jertfele şi bucuriile pe care le cuprinde. Şi cred că în familie este frumos când se poate auzi că, de exemplul, unul a ieşit din "mormântul" neiertării, al neîncrederii, al îndoielii, etc. şi-i spune celuilalt sau celorlalţi că iată se trăieşte un timp nou, ca de înviere, de bucurie. Şi cred că dialogul în familie trebuie să se lase luminat de dialogul rugăciunii cu Dumnezeu.

Cum nu e permis să întrerupi dialogul cu Dumnezeu, tot aşa, nu-i voie să întrerupi dialogul în familie, spunând totdeauna ce te preocupă, ce te doare, ce speri, ce aştepţi, de ce te temi, ce nu-ţi place, ce nu ai vrea să auzi şi să vezi, şi atâtea altele. Îmi amintesc că într-un aeroport am văzut odată aşezată în jurul mesei o familie, părinţi şi copii, cinci la număr, care fiecare vorbea la telefonul mobil cu cineva, cine ştie de unde, dar între ei nu vorbeau. Cel mult, din când în când, îşi făceau semne să fie atenţi la bagaje. Azi mă gândesc că acele bagaje, ca şi multe alte bagaje invizibile, ar fi fost mult mai uşoare dacă ar fi discutat între ei, cum mi se părea normal. Atunci m-am speriat oarecum: văzându-i, mi s-a părut că văd un mult mai mare număr de familii care a pierdut darul dialogului intrafamilial. Vorbesc toţi, dar cu alţii din afara familiei. Sper să nu fi avut dreptate cu această cugetare.

Oricum, împărtăşesc şi transmit familiilor convingerea mea fermă că dialogul este şi rămâne o valoare care sprijină unitatea şi fericirea părinţilor şi a copiilor. Iar dialogul la care mă refer, cel de toate zilele, îşi găseşte stabilitatea în stăruinţa rugăciunii de orice fel, dar în mod deosebit în rugăciunea Liturghiei şi a Rozariului. Moartea ta o vestim Doamne şi Sfânta Înviere a ta o mărturisim până când vei veni. Aceste cuvinte pun împreună Învierea lui Cristos şi pregătirea învierii noastre de apoi, prin atâtea clipe de rugăciune şi de ieşiri din diferitele "morminte" ale vieţii, păstrând viu în noi, în familiile noastre, acest adevăr: Isus a înviat; şi noi vom învia. Dar până atunci El ne dă puterea să părăsim mormântul şi moartea oricărui păcat; El ne ridică din orice întuneric, orice nume ar avea, ca să învingem şi să fim asemenea Lui.

De acest adevăr ne amintim şi atunci când ne rugăm Rozariul, meditând Învierea lui Isus. Cuvântul din crez: "Lumină din Lumină" coboară în noi chemându-ne să luăm, orice am purta în inimă, Înviere din Înviere. Astfel Îl vom urma pe Cristos care, prin biruinţa sa asupra morţii, ne-a învăţat să îndrăznim spre mai mult decât este omenesc.

Îţi mulţumim Doamne că am cunoscut această rugăciune a Rozariului şi Taina Învierii: şcoala luminii, izvorul înţelepciunii şi al mângâierii, acum şi-n ceasul morţii.

IPS Ioan Robu, Arhiepiscop mitropolit de Bucureşti