MEDITAŢII

Să preedităm necrologurile de mai târziu!
- 26 ianuarie 2006 -

Probabil vă întrebaţi ce rost are un astfel de articol. Suntem tineri - unii cu fizicul, alţii cu psihicul, câţiva se simt împovăraţi de ani la doar 15 ani, o minoritate însă -, avem o viaţă înainte. În plus, acum este vârsta speranţei, a planurilor de viitor, a iluziilor, a viselor cu ochii deschişi.

Vorbim de necrolog ca de acel discurs, articol sau anunţ funebru în care de obicei sunt revelate calităţile morale şi valoarea socială a unei persoane decedate de curând. Într-un sens secundar, necrologul este un imprimat prin care se anunţă decesul cuiva - DEX.

1. Povesteam odinioară cu mama despre părinţii săi. Printre multe alte lucruri pe care le regretă, sau, mai bine spus, deasupra tuturor acestor regrete cu privire la ce ar fi putut face pentru ei, rămâne acesta: Nu le-am spus niciodată cât îi iubesc, ce simt pentru ei! Îmi rămân doar visuri, momente imaginare în care îi reţin pentru o clipă şi le vorbesc...

2. Cazul unor vecini, soţ şi soţie, din regiunea mea natală. El - un om agresiv, o personalitate patologică, un antisocial recunoscut de comunitate. Ea - răbdând cu stoicism puseele lui de decompensare. Într-o noapte, respiraţia ei devine sacadată, sângele îi izbucneşte prin nas... Au fost ultimele ei clipe. Soţul îi face o înmormântare pompoasă, după ultimele tradiţii populare ale zonei. Îi oferă cel mai măreţ loc de veci, cea mai strălucitoare cruce, cel mai emoţionant necrolog.

Unde am vrut să ajung? Poate e o caracteristică a poporului român, poate e a lumii, în general. Ne e greu să rostim cuvintele ce ar trebui rostite la timpul lor. Ne e greu să gândim lucrurile ce ar trebui gândite la vremea lor. C.S. Lewis spunea: A fi înseamnă a fi în concurenţă! Analizându-mă pe mine şi observându-i pe alţii, cam aşa este. Dă-i unui copil o hârtie şi un pix rugându-l să scrie ce nu-i place la părinţii lui. După ce vei citi, te vei îndoi că mai e copil cel ce-a scris. Dă-i unui soţ să scrie despre soţie. Unui preot să scrie despre un oarecare enoriaş. Sau invers. Unui catolic să scrie despre un protestant. Sau invers. Fă acelaşi lucru cu cei din jur, apoi cu tine. Suntem experţi în a înregistra şi a evoca greşelile celor din jur. Şi culmea, chiar şi pe cele care la noi se regăsesc din belşug. Să repetăm experimentul, inversând cerinţele. Dezamăgire totală. Câteva rânduri... câteva gânduri pozitive.

Ce se întâmplă cu noi? Avem microscoape prin care îi privim pe ceilalţi. Suntem orbi când ne uităm la noi.

Nu cred că este imposibil să-i evaluăm pozitiv pe cei din jur. Cred că, mai degrabă, nu ştim să o facem. Ne-am deprins în a arunca săgeţi. Dintr-un complex de inferioritate. Trebuie să fiu mai bun decât celălalt! Dar, dacă sunt mai bun, atunci de ce trebuie să-mi desfiinţez apropiaţii, hiperbolizându-le defectele? Copilul îşi spune că el va adopta alte metode, eficiente, de educaţie, lăsând pradă uitării sacrificiile părinteşti. Soţul se crede principala victimă în căsnicie, el care a investit atât..., iar zâmbetul ei, afecţiunea, devotamentul, fidelitatea, faptul că ea a rămas la fel de frumoasă precum altădată nu mai au nici o însemnătate.

Zi de zi, reiterăm scenariul tragic al ponegririi celor din jur. O piesă în care suntem deopotrivă actori şi spectatori, îngeri şi demoni. Râdem cu foc atunci când cel din faţă îşi uită rolul, suntem plictisiţi când actorul joacă desăvârşit. Şi, în piesa aceasta jalnică, cei care stăm în sală uităm să facem un singur lucru. Să oferim aplauze la vreme.

Necrologuri. Regrete târzii. Cine mai stă să ia seama la ele? Drapele în dinamica lumii, încercări de catharsis nereuşite.

Să rupem tradiţia! Să preedităm discursurile pozitive chiar azi, chiar acum! Să se risipească sintagma A fi înseamnă a fi în concurenţă! E vremea să spunem A fi înseamnă a fi în dependenţă! Să nu aşteptăm căderea cortinei pentru a aplauda...

Prin Cristos, Domnul nostru!

Andrei Pătrîncă