MEDITAŢII

Cine e la volan?
- 12 ianuarie 2006 -

Un predicator american povestea una dintre experienţele care l-au marcat puternic în viaţă. Fusese chemat în colţul celălalt al ţării la un eveniment extraordinar. Fără prea mari pregătiri, şi-a luat soţia şi fetiţa şi au pornit la drum. Abia s-a încălzit motorul şi soţia a început agitată să întrebe: "Ştii unde trebuie să mergem?" Soţul i-a răspuns: "Nu exact, dar am harta la mine." "Bine, şi dacă ni se face foame, somn, dacă avem urgenţe?" "Nici o problemă: vom găsi benzinării, moteluri şi magazine la margine de drum." "De unde ştii? Le ai notate pe hartă?", întrebă ea ironic. "Nu dragă, dar fii liniştită: sunt în drumul nostru." Predicatorul şi-a continuat drumul pisat continuu de neîncrederea soţiei în faţa unui drum necunoscut. Obosită să vadă că este singura care îşi face probleme, soţia privi în oglindă şi văzu că pe bancheta din spate fetiţa stătea calmă şi admira peisajele. "Dragă, tu nu eşti îngrijorată pentru această călătorie nebunească ce o facem?", întrebă ea, sperând într-un sprijin. Fetiţa, privind în continuare pe geam, răspunse impasibilă: "Conduce tata: de ce mi-aş face griji?"

În maşină s-a lăsat atunci tăcerea. Predicatorul nu ne spune ce a înţeles soţia din replica fetiţei, ci doar ce a înţeles el: că în viaţă suntem chemaţi să ajungem undeva, ştim numele destinaţiei, dar nu o cunoaştem exact, doar unele descrieri; nu ştim precis ruta, dar avem credinţa, valorile creştine, poruncile, care acţionează ca o busolă, orientându-ne spre ţintă; iar de-a lungul drumului sunt presărate cele de trebuinţă, pentru o călătorie bună - nimeni nu spune că nu vom avea pană de cauciuc sau că la un moment dat nu se va strica ceva la motor, dar pe drum vom găsi resursele necesare pentru a merge mai departe; da, nu avem de ce să ne facem griji, mai ales că ştim că la volan e Tatăl.

Un banc mai vechi spune că Papa, sătul să tot fie condus de şofer, i-a cerut la un moment dat acestuia să facă schimb de locuri, să îl lase pe el să conducă limuzina. Nu după mult timp este oprit de o patrulă de poliţie pentru depăşirea vitezei. Poliţistul nu îl amendează, spre surprinderea colegilor săi. "De ce nu i-ai dat amendă?" "Măi, era cineva mare!" "Cine?" "Nu ştiu, dar Papa îi era şofer!" Noi suntem într-o situaţie mai fericită decât în banc: însuşi Dumnezeu Tatăl conduce maşina (vă daţi seama cât de importanţi suntem?). De ce ne-am face griji? Şi totuşi... Paralela e slabă, să recunoaştem. De unde până unde Dumnezeu conduce şi noi stăm ca boierii pe bancheta din spate? E povestioara frumoasă, dar realitatea e alta. Da, realitatea este că Dumnezeu dă, dar nu îţi şi bagă în traistă. Nu, parcă aşa se spune? Realitatea este că avem suficiente de făcut. De fapt, noi suntem şoferii. Noi trebuie să facem plinul, noi decidem dacă o luăm la stânga sau la dreapta, noi trebuie să reparăm maşina când se strică. Dumnezeu şoferul? Chiar e bună! Dumnezeu ne aşteaptă la sosire, dar până atunci e departe de noi, îşi vede de ale Lui, şi toată zdroaba e a noastră! Ups... ieşi porumbelul pe gură.

Nu ştiu de ce avem tendinţa aceasta sadică de a prefera scaunul şoferului în locul celui din spate. "Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca" (Matei 6,25). La aceste cuvinte ale lui Isus noi le opunem mereu raţionalitatea: doar nu are cum să ceară să fim iresponsabili (da, mă repet puţin - reflecţia nr. 59)! Avem dreptate, doar că de aici trecem în viteză pe scaunul din faţă, umplându-ne cu râia grijilor: cum fac asta? cum voi ajunge acolo? cu ce voi trăi până atunci? Dacă astăzi bolile mentale sunt atât de răspândite, eu văd două cauze: înstrăinarea omului de propria persoană şi de semeni, şi sufocarea de prea multe griji (de la "ce mă fac că nu îmi ajung banii de pâine?" şi până la "dacă Gigi Becali are Maybach, eu ce maşină să îmi mai iau?"). Nebun să fii să nu îţi faci griji azi, nu? Istoria a înregistrat mulţi nebuni. De exemplu, Maica Tereza de Calcutta. Într-una din zile s-a trezit cu sute de guri de hrănit şi nici o sursă de mâncare. Nu a disperat, ci a încredinţat problema Domnului: după câteva ore a sosit un camion cu mâncarea ce trebuia distribuită în şcoli - în acea zi orele au fost suspendate, şi pentru a nu fi aruncată mâncarea, a fost dusă unde se ştia că va fi bine folosită.

O poveste care mi-a rămas întipărită în minte spune că într-o mănăstire sărăcia ajunsese atât de aprigă, încât fratele bucătar nu mai avea ce să gătească. Seara, fratele cu pricina s-a dus în capelă, s-a apropiat de tabernacol şi a bătut în uşiţă: "Isuse, fraţii mei din mănăstire pe Tine te slujesc şi nu au acum ce mânca. Nu-i lăsa să sufere de foame." Clopoţelul de la intrarea mănăstirii a sunat atunci şi nişte credincioşi au intrat aducând cu ei bucate multe. Nimeni nu spune că a sta pe locul din spate înseamnă a duce o viaţă fără griji. Nu. Dar grijile, departe de a fi puse pe umeri şi purtate, sunt luate şi puse la picioarele Lui. La prima vedere pare o laşitate. De fapt este înţelepciune, după cum mare este prostia celui care crede că poate să biruie el singur problemele.

Când mă duc la serviciu, aproape zi de zi la coborârea din troleibuz mă întâlnesc cu o bătrânică ce stă şi cerşeşte lângă casa de bilete. De fiecare dată când vroiam să îi dau ceva, sau mă copleşea ruşinea, sau mă gândeam la cei trei copii de acasă. Dar într-o zi m-am hotărât să acţionez. Mai aveam o sută de mii de lei, ultimii mei bani... ultimii noştri bani. Mi-am zis: "Am să îi dau ei. Va face ochii mari, sunt sigur, şi se va gândi poate că sunt nebun. Şi poate că sunt nebun, dar vreau să fiu nebun." Şi i-am dat. Staţi, staţi, nu gândiţi lucruri frumoase despre mine! Erau ultimii mei bani, dar era zi de salariu la serviciu. Curajul meu nu venea din acelaşi izvor ca şi curajul Maicii Tereza, ci din terenul sigur de sub picioarele mele: urma să iau salariul. Domnul s-a învrednicit însă să scoată ceva bun din gestul meu, şi în acea zi nu am primit salariul. Surpriză mare pentru buzunarul familiei mele, rămas gol până a doua zi.

Ne place să avem teren sigur sub picioare... asfalt de calitate sub roţi, pe care să gonim cu maşina... noi la volan, evident. Dar viaţa ne cere de atâtea ori să mergem pe apă. Sau stăm până se face un pod peste, sau luăm avionul, dar pe apă nu şi nu. Doamne, vrei să mă înec? Pe Petru l-ai prins la timp de mână, dar poate cu mine nu eşti atent - ocupat fiind, Te înţeleg perfect, cu atâţia oameni - şi mă duc la fund ca bolovanul! Nu risc, Doamne. Acum doi ani am avut bucuria să revăd marea. Mai mult: să intru în ea. Şi cel mai mult mi-a plăcut să fac pluta pe spate. Mă lăsam pe spate să plutesc. Fără să mişc un deget, apa mă ţinea la suprafaţă. Urechile mi-erau sub apă, aşa că zgomotul lumii de pe plajă era estompat, iar ochii nu vedeau decât un albastru cu mici pete pufoase albe. Ce senzaţie plăcută de abandonare! Mării nu îi păsa de kilogramele mele, şi mă ţinea la fel cum ţinea şi colacul super-uşor. Marea îl reflectă într-un fel pe Dumnezeu, care ne ţine în palmele sale, sau mă rog, pe bancheta din spate unde ne este mai comod, pe toţi, oricum am fi, slabi ca sfinţii din icoanele bizantine, sau mai corpolenţi (ca şi kilograme, păcate, ce vreţi) ca mine.

Avem nevoie de o retrogradare: de la poziţia de stăpâni ai existenţei noastre (ce înşelătorie), la cea de pasageri într-o cursă în care nu merită să albim de griji, căci conduce Tatăl. Trebuie să punem punct fanteziei că, după cei voi scăpa de pe cap şi de grija aceasta, mă voi putea ocupa şi de sufletul meu. Numai de binele sufletului meu trebuie să am grijă. Ştie doar Tatăl nostru Cel ceresc de ce avem nevoie, ne asigură chiar Isus (cf. Matei 6,32). Şi atunci? De ce râvnim la volan? De pe scaunul din faţă nu poţi să îţi dezlipeşti privirea de pe drum, nu poţi să nu stai constant atent la semnele de circulaţie. Ce prostie! Să treci prin viaţă la volan şi să nu poţi admira peisajul decât cu coada ochiului. Merităm mai mult. "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă" (Matei 6,33). Isus nu spune aici: căutaţi mântuirea voastră în primul rând, şi o veţi dobândi cu preţul foamei, setei, goliciunii, al unei vieţi anoste (insipide, incolore, inodore, cum învăţam la chimie). Nu: toate acestea - hrana, băutura, îmbrăcămintea, casa, locul de muncă, o viaţă mai plină şi mai pasionantă decât a celor ce ţin la volan - se vor adăuga fără să le căutăm explicit. Cine nu are curajul să încerce să trăiască măcar o dată în viaţă pe locul din spate, crezând Şoferului, căutând cele spirituale, şi experimentând bogăţia la "tot ce i se va adăuga", am putea spune că a trăit prosteşte. Cine însă a încercat o dată, prinde gustul, ba chiar se poate obişnui să trăiască tot aşa. Acela, chiar dacă nu ajunge pomenit în calendar, ajunge totuşi la momentul binecuvântat când, după ce tot drumul i-a văzut doar ceafa, îi va vedea lui Dumnezeu şi faţa.

Radu Capan
www.capan.ro