MEDITAŢII

Lăsaţi copiii să vină la mine!
- 1 decembrie 2005 -

A venit iarna şi în aer se simte bucuria sărbătorilor ce vor veni. Zăpada aşternută dă sentimentul de pace şi aminteşte de puritatea şi inocenţa Pruncului ce s-a născut pentru Mântuirea noastră. Acesta e sentimentul pe care îl am atunci când vine iarna. Mi-amintesc cum aşteptam Crăciunul în copilărie, cu miresme de brad şi zgomot de clopoţei.

În urmă cu câteva săptămâni, după terminarea Sfintei Liturghii, cineva m-a oprit să-şi ia rămas bun, pentru că, după cum îmi zicea acea persoană, "vine iarna şi nu veţi mai veni cu copiii la biserica!" M-a surprins să aud spunându-mi asta cu atâta siguranţă. Departe de mine gândul de a nu merge la biserică iarna. Sau de a nu merge cu copiii. Am stat şi m-am gândit ce a vrut să-mi spună acea persoană. Nu mi-a fost greu să recunosc modul acesta de gândire. L-am întâlnit de atâtea ori şi de fiecare dată mi-a venit greu să-l accept.

Cuvintele acelea s-au legat şi de altele spuse în acelaşi sens binevoitor în urma cu vreo opt ani. Eram într-o biserică mică, înconjurată de oameni vârstnici şi Liturghia urma să înceapă. Copila mea mi se zbătea în braţe şi, deşi nu ţipa, mişcarea ei continuă nu putea să nu atragă privirile celorlalţi. Cum aş fi putut să fac o copilă de aproape un an să înţeleagă că trebuie să fie "cuminte" sau că tati acum nu poate să se joace cu ea pentru că slujeşte Liturghia? După Liturghie, una din doamne m-a oprit şi mi-a spus că ar fi bine să nu mai vin cu copilul la biserică pentru că deranjează. Şi cum n-ar fi deranjat când era singurul prunc în biserică în aproape fiecare duminică?! Cuvintele acelei doamne, pe care o respect mult, m-au urmărit multă vreme. M-a durut şi m-am simţit exclusă din rândul credincioşilor pentru că aveam un copil care deranja şi mi-a trebuit ceva timp să înţeleg de ce "trebuie" să fie aşa.

O mamă trebuie să respecte somnul copilului, să-l păzească de orice zgomot sau "adiere de vânt" ce i-ar putea tulbura somnul. Vă amintiţi refrenul care începe cu vai? "Vai, dar cum aţi ieşit pe vremea asta cu copilul?" (să zicem că plouă) sau "Vai, dar de ce nu-i puneţi copilului căciuliţă?" (chiar dacă nu e rece/cald). Cred că vă sună cunoscut. Sunt expresii de îngrijorare care exprimă compasiunea pentru pruncul nevinovat aflat în situaţia de a avea părinţi nepricepuţi. E o bunăvoinţă care nu lasă loc de refuz sau adesea e un sfat ce "trebuie" urmat. Şi astfel ni se induce vinovăţia şi îndoiala în capacitatea de a fi părinte bun.

Un părinte bun nu merge cu copilul la biserică atunci când copilul trebuie să doarmă, nu-i aşa? Ei bine eu cred că nu-i aşa. Un părinte bun nu poate să-i refuze copilului comuniunea cu Dumnezeu. Şi dacă trebuie să doarmă? Aţi văzut vreun prunc să se plângă că trebuie să doarmă în braţele părinţilor? Eu nu. Copiii au capacitatea de a dormi cu sau fără pernă, cu sau fără pătură, adunaţi, întinşi sau şezând. Normal că fiecare are un loc sau un mod preferat de somn, dar asta nu înseamnă că un copil nu poate să doarmă în biserică daca e nevoie. Chemare Mântuitorului e adresată părinţilor de azi: "Lăsaţi copiii să vină la mine!" Nu spune lăsaţi-i când vor creşte. Nici lăsaţi-i atunci când vor fi cuminţi!

În timpul comunismului mulţi părinţi îşi lăsau copiii acasă atunci când mergeau la biserică. Poate din comoditate sau de teamă că inocenţa acestora i-ar putea da de gol, poate în aşteptarea momentului când vor creşte şi vor fi cuminţi. Copiii aceia au crescut fără Dumnezeu şi fără biserică. Ia uitaţi-vă împrejur şi vedeţi cine sunt oamenii din biserici? Sunt oare mulţi dintre cei crescuţi în perioada comunistă? Deprinderile din copilărie rămân adesea toată viaţa, iar ceea ce părintele îi arată copilului prin exemplul personal face mai mult decât mii de cuvinte. E adevărat că nu-i uşor să mergi cu copiii la biserica. Copiii aleargă, vorbesc, chicotesc, se joacă. E modul lor de a fi şi de a se manifesta. Au nevoi pe care le strigă în gura mare, înroşind obrajii părinţilor. Dar cât de mult putem învăţa din modul lor de a fi, din naturaleţea şi inocenţa lor! Ce lecţie de valoare ne dau când îi vedem în braţele părinţilor!

De mersul la biserică cu copiii îmi sunt legate amintiri dragi pe care le preţuiesc tocmai pentru originalitatea lor. Zâmbesc când revăd imaginea fetiţei de trei anişori scoţând pantofii doamnelor îngenuncheate în timpul Liturghiei. Îmi amintesc cu drag de chipul unei bunicii ce întotdeauna venea la Liturghie cu o ciocolată pentru fetiţa mea pusă pe şotii şi mă felicita pentru că sunt cu copiii la biserica. Sunt duminici în care timp de o oră şi jumătate adorm în braţele mele doi copii, întâi cea mică şi apoi cea mijlocie. Cea mare e acum ajutorul tatei la altar şi când mă uit la ea mă gândesc că în câţiva ani vor fi şi cele mici acolo, iar eu voi putea să mă reculeg şi să ies de la biserica fără să-mi tremure genunchii! Îmi doresc să-mi vad copiii în biserică şi peste ani şi mă rog ca atunci când voi fi în vârstă să-mi însoţesc nepoţii la biserică şi să nu fiu deranjată de zumzetul lor!

Pana atunci însă mă voi strădui să merg la biserică cu toata familia, indiferent de anotimp. Ştiu că exemplul personal aduce mai multă roadă decât cuvintele. Copiii mei sper că vor şti să măsoare anul având în centrul vieţii pe Hristos. Mi-aş dori ca şi ei să aştepte Naşterea Sa şi Învierea nu ca pe un spectacol, ci ca pe o tradiţie de familie. Amintirile copilăriei aş vrea să le fie izvor de pace şi întărire atunci când vor întâmpina încercări în viaţă. Şi când vor trebui să meargă cu copiii la Liturghie să-şi amintească de cărucioarele cu bebeluşi văzute în biserică în fiecare duminică. Sau de copiii ce uneori nu sunt "cuminţi" dar ne învaţă ce înseamnă a trăi autentic.

Liliana Jude