MEDITAŢII

Măria Sa, octogenarul
- 18 decembrie 2003 -

Am vizitat, nu demult, o familie a doi bătrâni foarte simpatici şi amabili. Am vorbit de toate. Dar, la un moment dat, soţul spune: "Părinte, nu am crezut niciodată că anii bătrâneţii vor fi aşa de grei. Nu suntem noi nici foarte bolnavi, dar parcă toate încep să ne lase: şi vederea, şi picioarele; ne dor şi încheieturile. Soţia mea suferă tare mult la schimbarea vremii din cauza reumatismului. Copiii ne sunt plecaţi în străinătate. Am rămas singuri la bătrâneţe. Încă e bine că mai putem merge la biserică. Dar mă gândesc la ziua când nu ne vom mai putea deplasa. E greu, părinte! Dar le vom duce pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu!"

M-a marcat această discuţie, deşi aceste lucruri le poate spune orice persoană ajunsă la vârsta a treia.

Durerea fraţilor noştri mai mari e foarte greu de sesizat atunci când eşti tânăr şi nu te doare nimic. Şi totuşi aceste suflete, care poartă în urma lor o istorie mare şi grea, care au o experienţă de viaţă de zeci de ani, care au o sensibilitate mărită, cărora noi le datorăm atâtea şi atâtea, ar merita un alt tratament din partea tuturor.

Oare de ce suferă bătrânii?

Mai întâi este slăbirea puterii şi a sănătăţii. Şi totul se accentuează cu fiecare zi.

O altă cauză este şi inutilitatea de care se lovesc mulţi bătrâni. După o viaţă foarte activă, suferă foarte mult văzând că nu mai pot.

Totuşi foarte mulţi, având un spirit mai deschis, îşi găsesc permanent preocupări. Vedem atâţia care se ocupă cu florile, cu ajutorarea altora, fac sport şi multe altele.

La Tel Aviv trăieşte sora Elena Doboş, în vârstă de 84 de ani. Dar dacă o vezi cât este de activă rămâi uimit. Într-o zi, acum doi ani, spunea: "Mă grăbesc că azi trebuie să ajut o bătrânică." Am întrebat: "Dar câţi ani are bătrânica?" "Are vreo 72." Bătrânica era mult mai tânără decât sora Elena, dar ea mergea să o ajute. Eu cred că ceea ce o ajută să se menţină în această formă este doar disponibilitatea de a-i ajuta pe alţii. Şi a-i ajuta pe alţii este o ocupaţie care nu ia sfârşit niciodată.

Dar poate cei mai mulţi bătrâni suferă din cauza lipsei de recunoştinţă din partea acelora la care ei le-au oferit darul vieţii.

Oare de ce sunt pline azilurile? Pentru că bătrânii deranjează viaţa propriilor copii.

Într-un azil este o doamnă care a fost dusă acolo cu forţa de proprii ei copii. Şi nu este zi în care să nu plângă şi să spună: "Eu vreau acasă în căsuţa mea, la care am trudit o viaţă întreagă!". Dar urechile copiilor sunt incapabile să audă strigătele mamei, ochii lor nu văd lacrimile pe care le varsă necontenit mama. Ce păcat! Ce nerecunoştinţă!

Sau câţi bunei de la ţară se uită mereu prin grilajul porţii să vadă când mai vine unul dintre feciori să le spună măcar un "sărut mâna!"?

E adevărat că nu mai sunt aşa frumoşi şi chipeşi ca în tinereţe, că vorba nu mai e aşa de clară, în casă lucrurile s-au mai învechit, mintea nu mai este aşa de ageră, mâinile şi faţa sunt pline de riduri. Multe s-au schimbat. Şi totuşi aceşti bătrâni, aceşti părinţi ai noştri, sunt adevăraţii noştri patriarhi. Noi am primit totul de la ei. Le datorăm totul: viaţă, exemplu, credinţă, tradiţie, respect faţă de valorile autentice şi multe altele.

Bătrânii noştri de azi, de la începutul mileniului trei, sunt nişte învingători, dacă ţinem cont de toate greutăţile prin care au trecut în ultimii 75 de ani: război, comunism, interzicerea credinţei catolice şi multe, multe altele.

Să nu uităm că ei sunt cei care, în catacombele Bisericii Unite, au întreţinut flăcăruia credinţei ca să nu se stingă. Când nu mai erau episcopi şi preoţi, octogenarii de azi le-au ţinut, cu mult curaj, locul.

În faţa seniorilor şi senioarelor de azi, care au ştiu să deschidă uşa casei lor pentru opt, nouă sau zece copii (sau chiar mai mulţi) noi suntem nişte epigoni. Ei nu ştiau ce înseamnă comoditatea. Ei ştiau doar că trebuie să placă lui Dumnezeu. Au avut un adevărat cult a vieţii. Octogenarele şi septuagenarele de azi sunt adevăratele mame eroine ale neamului nostru.

Octogenarii de azi sunt cei care au luptat pe front în al doilea război mondial. Chiar dacă nu au murit acolo, ei îşi merită din plin titlul de eroi.

Până şi azi ne uimeşte puterea de rugăciune a bătrânilor din satele noastre.

Recent, mergând într-un sat, cu sfânta împărtăşanie, la o bătrânică oarbă, ea mi-a zis: "Părinte până la această oră (ora 10.30) am făcut opt rozarii. Până deseară cred că mai fac douăzeci". Am rămas fără cuvinte. Ce putere de rugăciune poate avea o asemenea persoană!

Cred că ar trebui să ne plecăm mai mult fruntea în faţa acestei generaţii atât de greu încercate, a bunicilor şi părinţilor noştri, şi să le sărutăm mâna, chiar dacă e plină de riduri. Doar sunt mâini care au luptat în război, sunt mâini pline de bătături de la munca câmpului, sunt mâini care au mângâiat şi crescut atâţia copii, sunt mâini care au stat împreunate ore în şir în rugăciune, sunt mâini prin care a trecut de mii şi mii de ori rozariul.

Ei nu ar trebui să fie ca nişte fiinţe care aşteaptă moartea (sau cărora le aşteptăm moartea), ci ca nişte statui vii, nişte exemple măreţe, nişte profesori de la care mereu avem ceva de învăţat, nişte patriarhi care ne-au creat nouă istorie.

Se spune că lacrimile bunicilor nu curg drept pe obraz, ci ele şerpuiesc printre riduri, adică străbat un drum mai lung. De aceea şi ştergerea acestor lacrimi e mai anevoioasă. Vă invit să scoatem din buzunarul inimii batista mângâierilor şi să ştergem lacrimile părinţilor şi bunicilor noştri

Oare de ce ne plac tuturor poveştile bunicilor? Pentru că ele nu sunt inventate, ci sunt trăite de ei aievea, sunt istorii în care se regăsesc mereu. Îţi mulţumesc, Măria ta, mamă sau bunică septuagenară, pentru moştenirea de viaţă şi credinţă pe care ne-o oferi!

Îţi mulţumesc, Măria ta, octogenar, pentru că mai exişti încă şi ne mai poţi vorbi!

pr. Iosif Dorcu