MEDITAŢII

Vameşul din faţă
- 13 octombrie 2005 -

Într-o biserică, recent, un tânăr a fost invitat de un domn în vârstă să meargă să se roage un rozariu, cu ocazia unei zile dedicate în întregime acestei frumoase rugăciuni mariane. Intrând în casa Domnului, tânărul a observat că rugăciunea rozariului era condusă chiar de omul care îl invitase. Domnul acela, cu o voce pătrunzătoare, plină de smerenie, cu accente puse pe fiecare cuvânt de invocare a milostivirii Fecioarei Maria, era acolo, îngenuncheat în faţa statuii Maicii Domnului, cu spatele către ceilalţi prezenţi în biserică, în întregime absorbit de rugăciune.

Tânărul şi-a găsit un loc în biserică şi s-a aşezat în genunchi. A început să se roage, prezentându-i Domnului, prin mijlocirea Mariei, cea mai mare dorinţă a inimii sale... Şi s-a cufundat apoi în rugăciune şi el, îngemănându-şi vocea cu glasul domnului care conducea rozariul, împreunându-se cu vocile celorlalţi prezenţi în biserică.

Până aici, totul ar putea semăna cu un episod care ar putea, teoretic, dar şi practic, să fie întâlnit în fiecare biserică.

Dar... cuvintele evangheliei sunt mereu actuale, şi o ştim asta cu toţii. Mă gândesc îndeosebi la asemănarea pe care a făcut-o Isus, între vameşul păcătos care se roagă cu smerenie în spate, aproape de uşa templului, în contrast cu fariseul care a mers în faţă, rugându-se cu privirea ridicată spre Dumnezeu, prezentându-se pe sine în opoziţie cu ceilalţi. Un fariseu cu privirea semeaţă şi un vameş cu capul plecat, cu privirea smerită, cu pumnul bătându-şi pieptul, care se ruga cu umilinţă. Ceilalţi oameni din templu nu mai sunt menţionaţi. Doar cei doi: vameşul şi fariseul. Doi oameni din clase diferite, cu aspiraţii diferite, cu imagini de sine diferite.

La fel şi cei doi din biserică, din imaginea de la începutul acestor rânduri, numai că rolurile erau puţin inversate. Pentru că, în ciuda poziţiilor lor raportate la altarul din biserică, unul în faţă şi celălalt în ultima bancă, erau o reactualizare "în oglindă" a asemănării făcute de Isus: de data asta, vameşul era în faţă, în aceeaşi atitudine de smerenie, cu o privire care nu cuteza să se ridice spre statuia Maicii Domnului, cu o voce care implora milostivirea divină, cu un glas pătrunzător şi care izvora din profunzimea unei inimi marcate de frumuseţea credinţei, de încrederea deosebită în puterea rozariului şi a rugăciunii. Iar în spate... poate că nu era chiar fariseul evanghelic, dar era tânărul acela, cu trăirile specifice vârstei, cu neliniştile sale, cu suferinţele sale... un tânăr care, de multe ori, în viaţa lui de până atunci, pierduse nădejdea în puterea rugăciunii, în mijlocirea sfinţilor... pentru că de multe ori considerase că rugăciunile lui nu mai aveau nici un ecou nicăieri.

Erau amândoi în aceeaşi biserică... şi amândoi se rugau. Când s-a aşezat în genunchi, tânărul şi-a spus: "Uite, am venit să mă rog. Dar de ce, Doamne, nu mi-ai ascultat rugăciunea de atâtea ori când te-am rugat? De ce, Fecioară Marie, nu mi-ai auzit rugăciunea lacrimilor mele care de atâtea ori au curs din ochii îndureraţi de suferinţele vieţii?... Eu mă rog clar, pronunţ cuvintele bine, articulate, pun accentele corect... şi totuşi unde greşesc? De ce nu mă asculţi, Doamne? De ce nu auzi strigătul inimii mele?" Şi bobiţele rozariului curgeau printre degetele tânărului, mister după mister, decadă după decadă... În urechile tânărului răsuna, ca un ecou, rugăciunea rostită de domnul care conducea rozariul. Abia spre sfârşitul rugăciunii, tânărul şi-a dat seama de o mare realitate: trebuia să se roage nu punând accent pe cuvinte, ci pe sentimente, pe iubire, mai precis, pe încrederea în iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Trebuia să se roage nu cu limba, nu cu gura, ci cu inima, cu sufletul. Şi nu cu privirea ridicată cu cutezanţă spre înaltul catedralei, ci cu o privire umilă, nu neapărat privind podeaua, ci privind în interiorul său, acolo unde zăcea fărâma de divinitate care aştepta, tăcută, în sufletul său, să fie redescoperită. Abia atunci tânărul a conştientizat greşeala din multe dintre rugăciunile sale de până atunci, abia atunci a simţit cu adevărat acţiunea harului mijlocit de Maria.

Timpul s-a scurs, iar tânărul nu a mai privit ca altădată ceasul de la mână, nu a mai simţit trecerea timpului, graba care, altădată, îl îndemna să se întoarcă la treburile sale concrete. A rămas mai departe, acolo, în biserică, adâncit în rugăciune, simţind în inimă cum creştea încrederea în puterea rugăciunii şi a harului. Şi a simţit că, de data aceasta, rugăciunea i-a fost cu adevărat ascultată. Îi fusese ascultată şi în trecut, dar nu a avut ochi ca să vadă răspunsul primit în mod misterios de la Dumnezeu.

Tânărul a ieşit din biserică, iar la uşă a fost întâmpinat de domnul care îl invitase la rugăciune. De data aceasta, domnul acela nu i-a spus mai nimic, ci doar i-a zâmbit. Un zâmbet care spunea totul... Era un zâmbet... de la vameşul din faţă...

Ovidiu Bişog