MEDITAŢII

Radicalismul, medicamentul anti-călduţ
- 6 octombrie 2005 -

Acum mai mulţi ani, un preot greco-catolic mai non-conformist mi-a explicat de ce nu umblă îmbrăcat în reverendă pe stradă, ci în haine civile. "N'are farmec, Radule!", mi-a spus. "Pe vremea celuilalt regim purtam reverenda mereu când ieşeam din casă. Asta ca să le fac în ciudă securiştilor! Mereu le săream în ochi şi ştiau că sunt preot greco-catolic: se vedea de la o poştă. Acum însă? Este libertate şi ne-am relaxat. Unde este credinţa aceea mărturisită când ne strângeam în casa cuiva şi celebram Liturghia cu perdelele trase, fără să ştim dacă nu cumva tocmai am făcut ultimul nostru drum în libertate?! Ce dor mi-e de acele vremuri. Acum putem purta reverendă oricând şi oriunde. Putem celebra Liturghia oricând şi oriunde. Dar credinţa noastră este mai slabă! Uite, de aceea, eu nu mai port reverendă pe stradă..."

Înţelegeţi acum de ce familiile trebuie să se "călugărească"? Nu?! Puţintică răbdare atunci...

* * *

"Fiţi sfinţi" a cerut Isus Cristos oamenilor acum două mii de ani. Contrar opiniei unora, vocaţia noastră nu este să fim nimic mai mult decât organisme pluricelulare (unii traduc aceasta prin a avea - cât - mai multe celulare!). Slavă Domnului că în istoria ultimelor milenii au fost mulţi cei care au luat de bune cuvintele Mântuitorului, şi s-au străduit să trăiască sfinţenia. Iar primii care au răspuns acestei chemări au avut de regulă de plătit scump: chiar cu viaţa. În primele secole de creştinism, până la celebrul edict al lui Constantin, a-l urma pe Cristos era un act de mare curaj. Dacă citim paginile de istorie ale acelor vremuri devenim martorii unei "nebunii" colective, în care săraci şi bogaţi, bărbaţi şi femei, greci, romani şi alte neamuri, îşi puneau vieţile în pericol participând la reuniuni în diverse case, aducând cult unui Om, despre care spuneau că ar fi Fiul lui Dumnezeu. Câţi dintre aceştia nu au sfârşit ucişi cu suliţa, arşi de vii, mâncaţi de lei în arene...

În anul 313 situaţia se schimbă însă. Prin edictul de la Milano, creştinismul iese din catacombe la suprafaţă. Casele de rugăciune sunt înlocuite de biserici, ceremonialele devin tot mai fastuoase... Dar există din nou un cost. Creştinismul fără riscuri a dus şi la convertiri din tot felul de motive greşite: politice, financiare... sau pur şi simplu pentru că devenise "la modă". A apărut o pătură a creştinilor mediocri, sau "căldicei" (stare despre care citim lucruri ameninţătoare în Apocalips 3,16), ce i-a făcut pe creştinii mai "serioşi" să se întrebe: Ce s-a ales de creştinism? Ce e de făcut? Dacă până acum dovada credinţei adevărate era asumarea riscului de a muri pentru ceea ce crezi, într-o societate liberă cum se recunoaşte creştinul adevărat de cel mediocru?

Răspunsul nu a întârziat să apară. Aţintindu-şi privirea asupra lui Cristos, creştinii şi-au amintit că Scriptura sugerează că a rămâne singur (celib) este o cale mai potrivită de a-l imita pe Isus. Au luat apoi în seamă avertismentele lui Isus despre bogăţie şi putere. Ingredientele puse la un loc au dat naştere ascetismului, bazat pe renunţări. Punând deoparte actele sexuale, mâncarea şi banii (mă rog, ultimele nu în mod absolut), pentru a alege o viaţă de rugăciune, aceşti creştini au pus bazele călugăriei, replica bine intenţionată şi desigur providenţială la "răcirea" care îi cuprinsese pe creştini. Şi în timp ce mănăstirile deveneau tot mai mult focarele arzătoare ale creştinismului, în Biserică se împământenea ideea că cine nu îmbrăţişa viaţa ascetică alegea un bine mai mic. Stilul de viaţă al călugărilor a ajuns să fie asimilat cu idealul creştin, în timp ce viaţa de căsătorit a fost etichetată ca de "rang secund".

Şi astăzi prea mulţi din oamenii Bisericii trăiesc cu acea mentalitate.

Dar nu în această direcţie doresc să mă îndrept. Ştiu că unii pot obiecta relativ la simplificarea în trei paragrafe a unei istorii de secole. Lectura acestor secole însă, şi făcută în trei volume de o mie de pagini fiecare, nu contrazice firul logic, doar îl completează. Călugăria a apărut şi, nu exclusiv, ca o replică - necesară - la o stare de mediocritate. Călugării şi călugăriţele au ales şi aleg încă radicalitatea în trăirea vieţii creştine. Asumarea acestei radicalităţi, precum făcea în celălalt regim şi preotul amintit la începutul reflecţiei, cere cu siguranţă nu numai curaj, ci mai ales încredere infinită în Domnul. Este răspunsul normal al unui creştin care refuză să fie căldicel. Desigur, problema apare când radicalismul devine extremism, cum s-a întâmplat în cazul celor care au ajuns să desconsidere total trupul, relaţiile sexuale, căsătoria. Este o altă problemă însă...

Uite aşa ajungem la ce mă frământă: astăzi, în contextul nostru, când credinţa noastră atinge din nou temperatura "călduţă", ce este de făcut? Răspunsuri mereu valide rămân celibatul, călugăria... pentru cei chemaţi la aşa ceva. Pentru o persoană a cărei vocaţie este căsătoria, alegerea călugăriei de exemplu nu poate fi decât... greşită. Şi atunci? Ce ne facem, noi, căsătoriţii, majoritarii? Trăim în mediocritate? Spiritul Sfânt are inventivitatea Sa, şi în special în ultimele secole am putut vedea înmulţirea formelor de "călugărie" pentru laici: sunt asociaţiile, organizaţiile, mişcările... fiecare cu "carisma" ei. Doar că acestea se întind de regulă pe perioada câtorva ani din viaţa credincioşilor.

Mai rămâne atunci o singură formă de "călugărie", în care soţii rămân împreună pentru toată viaţa, primind novici pe lângă ei, pe care îi cresc pentru ca mai apoi aceştia să îşi găsească propria "mănăstire", ori poate chiar mănăstire. Da, este vorba de familie... Călugării şi călugăriţele dintr-o anume congregaţie se prezintă pe sine ca fiind o familie. La fel şi familia trebuie să se vadă ca fiind o congregaţie. Nu există un monopol călugăresc asupra sfinţeniei sau asupra radicalismului. Chemarea la sfinţenie şi soluţia radicalismului sunt şi pentru familie (ca întreg şi pentru fiecare membru al ei în parte). Îmi permit să citez aici un fragment din Sf. Ioan Gură de Aur, pe care l-am descoperit cu bucurie într-un articol mai vechi din "Familia creştină": "Decăderea morală a societăţii omeneşti îşi are pricina în faptul că socotim că numai monahii trebuie să aibă o vieţuire creştină deosebită, pe când toţi ceilalţi au îngăduinţa să trăiască în trândăvie, dispreţuind poruncile lui Cristos."

Ce este deci de făcut? Căldicei nu (mai) putem sta! Am ieşit dintr-o perioadă de persecuţie care a dat atâţia martiri, pentru ca noi acum să ne diluăm credinţa? Istoria ne arată că orice perioadă de mediocritate cunoaşte o reacţie radicală. "Fiţi sfinţi", ne spune şi nouă Isus. Ori nu putem fi sfinţi dacă cu o foarfecă virtuală decupăm Scriptura în două: partea aceasta pentru călugări, partea aceasta pentru noi. Marea provocare pentru familiile de astăzi este să găsească cum să trăiască radicalitatea! Nu copiind programul de mănăstire, ci însuşindu-şi spiritul ei. Nu reprimându-şi sexualitatea conjugală, caracteristică stării căsătorite, ci trăind-o curat. Nu vânzându-şi toate bunurile, ci trăind liberi de materialism. Nu ascultând orbeşte de şeful de la serviciu sau de administratorul de bloc, ci ascultând unul de altul. Şi mai ales trăind iubirea pe care soţii o au unul pentru celălalt în contextul mai larg, mai profund, mai fierbinte al iubirii pe care Dumnezeu o are pentru fiecare. Acestea ar fi doar câteva linii ale unui radicalism al vieţii de familie. Rămâne fiecărei familii să descopere nuanţele unei trăiri "fierbinţi".

Rămâne deci cert: la faptul că suntem călduţi, nu există altă soluţie decât radicalitatea!

Ba pardon, mai este una: declanşarea unor noi persecuţii religioase. Ce alegem? Să le aşteptăm pe acelea?

Radu Capan
www.capan.ro