MEDITAŢII

Treaba cu imitatul
- 15 septembrie 2005 -

Acum câţiva ani frecventam cu regularitate o biserică din centrul oraşului, unde venea şi un domn cunoscut şi apreciat de mulţi. Acest domn se aşeza de regulă în primul rând de bănci, şi dădea tonul la ridicatul în picioare la momentele din Liturghie care solicitau aceasta; astfel, când se ridica el, se ridicau toţi din biserică. Desigur, pentru unii este mai comod să urmeze ca o oaie nişte indicaţii, decât să reţină când se cuvine să stai în picioare, când să stai jos, când în genunchi la Liturghie. Într-una din zile, spre surprinderea mea, îl văd pe respectivul domn ridicându-se într-un moment în care nu era necesar. Evident, mulţimea s-a ridicat şi ea în picioare. Apoi unul câte unul au început să se aşeze, când şi-au dat seama că domnul cu pricina se ridicase pentru că stând jos nu îşi putea scoate batista din buzunarul pantalonilor strâmţi.

* * *

Dacă întâmplarea de mai sus este amuzantă, pentru copii imitarea este însă o treabă serioasă. Este modul lor de a învăţa, cel puţin în primii ani de viaţă, ulterior adăugându-se tot mai multe canale alternative de învăţare. Care dintre părinţi nu îşi aminteşte diferite scene în care i-a surprins pe copii imitându-l? Eu unul nu trebuie să mă duc cu gândul mai departe de săptămâna trecută, când încă îi mai luam pe doi dintre copii la serviciu cu mine. Ieşind într-una din zile de la serviciu, l-am observat pe Matei străduindu-se să îşi pună gentuţa pe umăr într-un fel anume. Mă studia şi se uita foarte atent la cum îmi sprijin eu mâna de geanta de umăr. L-am întrebat: "Ce faci?" Mi-a răspuns: "Vreau să îmi duc geanta ca tine!" M-am gândit atunci: dacă şi în astfel de detalii mici caută în noi exemplu, ce să mai spunem de "detaliile" importante ale existenţei umane; ce mare responsabilitate pe umerii noştri!

Mi-am amintit apoi de două experienţe, prima cel puţin reală, a doua probabil fictivă, dar nu improbabilă. O mamă povestea că într-o zi, trecând pe lângă camera fetiţei de câţiva anişori, a auzit-o pe aceasta admonestându-şi păpuşa. S-a apropiat să audă mai bine: "Treci la colţ", se răstea fetiţa la păpuşă. "Nu ai făcut curat în cameră şi uite cum mănânci: toată eşti numai pete!" Mama s-a recunoscut imediat, şi şi-a dat seama că pretenţiile ei de ordine şi curăţenie de la o mică fetiţă sunt la fel de absurde ca ale fetiţei de la o păpuşă. Mai impresionantă este povestea unor părinţi cu copii mici, care locuiau cu tatăl soţului. Bunicul copiilor, fiind foarte în vârstă, mânca zgomotos, iar cum mâna îi tremura, vărsa mâncarea sau dărâma şi spărgea din vase. Într-un final părinţii s-au hotărât să îi facă o masă separată, la care primea mâncarea în farfurii de lemn. Totul s-a schimbat în ziua în care părinţii l-au surprins pe unul dintre copii confecţionând o farfurie de lemn. "Ce faci?", l-au întrebat părinţii. "Fac o farfurie specială pentru voi, când voi fi eu mare şi voi bătrâni!"

Cred că cel mai adesea nu suntem conştienţi de influenţa pe care o avem asupra copiilor noştri. Soţia îmi atrage adesea atenţia asupra gesturilor mele, cu gândul la modul în care sunt ele receptate de copii. Şi de câte ori, spre ruşinea mea, nu mă recunosc în tonul urât cu care câteodată, prea des de fapt, fetiţa cea mare îi vorbeşte fratelui ei. De la cine a învăţat oare? Şi totuşi, este atât de comod să crezi că modul în care te comporţi te priveşte doar pe tine... Doar că nu este aşa. Un bun prieten îmi spunea la un moment dat un lucru care iniţial mi s-a părut exagerat. Nu mai ştiu despre ce vorbeam, dar la un moment dat mi-a spus: "Ştii, eu m-am decis să nu mai trec strada decât prin locurile regulamentare." "De ce?", l-am întrebat eu. "Mă gândesc la copii: dacă un copil mă vede trecând aiurea strada, şi după câteva minte trece şi el pe acolo? În caz că i se întâmplă ceva, nu sunt şi eu vinovat?" Scrupulozitate exagerată? Sau el conştientizează că ce faci tu, nu este strict treaba ta?

"Vai omului aceluia prin care vine sminteala!" spune Isus în Evanghelii. Mă gândesc, cu compătimire, la "modelele" de astăzi ale tineretului: vedete de televiziune, cântăreţi, actori, sportivi... După lansarea unuia din multele videoclipuri lascive, ce au urmat debutului ei cuminte, Christina Aguilera declara: "Nu mă interesează să fiu un model pentru copii. Mă interesează să fiu artistă!" Şi totuşi, cine poate număra câte fetiţe şi adolescente se îmbracă asemenea ei, doresc să fie ca ea, o adoră efectiv... Este oare treaba ei ce face şi cum face? Dar cu şi mai mare compătimire mă gândesc la noi, cei cu pretenţia de a fi creştini. Ce modele suntem noi? Câţi dintre noi au personalităţi atât de puternice încât să poată sluji de model pentru alţii? Şi dacă nu avem o carismă extraordinară şi nici mass-media cu noi pentru a ne exagera imaginea, atunci măcar în familie suntem oare modele de urmat? Sau poate fiecare credem: "este exclusiv treaba mea!"?

* * *

Dacă închid ochii, văd încă expresia de fericire de pe faţa băiatului meu, pentru ce? pentru că ţinea geanta pe umăr ca mine. Îmi amintesc cum străluceşte de fiecare dată când face ceva ca mine. Are atâta încredere în tatăl lui. Dar el e copil, iar eu sunt adult... Iar noi adulţii suntem mai reticenţi la a imita pe cineva. Dar chiar şi pe Cineva? Sunt eu oare dispus să îl imit pe Tatăl meu? Stau cu ochii pe Cuvântul lui, dar parcă mi-e greu să îi urmez: stau în expectativă - oare nu cumva acum doar îşi scoate batista? Trebuie să iau aminte de la copiii mei ce înseamnă încrederea. Şi trebuie să caut să nu le-o înşel.

Radu Capan
www.capan.ro