MEDITAŢII

La orizont se întrevede apusul
- 28 iulie 2005 -

Canada a făcut şi ea pasul acceptării "căsătoriilor" homosexuale. Astăzi patru degete de la o mână îmi ajung să număr ţările care au renunţat la a mai defini căsătoria ca fiind exclusiv uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Dar peste un an? Peste zece? Pentru o sută? Probabil atunci degetele de la o mână îmi vor fi prea multe pentru a număra ţările în care nu sunt acceptate astfel de "căsătorii" (într-o revoltătoare "sfidare" a drepturilor omului, nu?). Este trist, foarte trist... Pe mine unul mă îngrozeşte perspectiva. Îmi amintesc că într-o carte am citit despre un studiu ce a vizat marile imperii, marile civilizaţii ale lumii: s-a observat că toate s-au stins la câteva decenii după ce decadenţei i s-a dat liberă mână, după ce instituţia familiei nu a mai fost un pilon.

Trăind de astăzi pe mâine, ne este adesea greu să sesizăm lucrurile la scara mare a timpului. Probabil când a cincia, a şasea, a şaptea ţară din lume va aproba "căsătoriile" homosexuale, vestea va mai fi demnă de ştiri... mai apoi însă astfel de mutaţii legislative vor deveni un fapt "normal", banal. Am întrebat-o pe bunica mea: "Ce ai fi zis dacă în tinereţea ta ţi-ar fi spus cineva că peste 50 de ani persoanele homosexuale se vor putea căsători?" Răspunsul a venit categoric: "Nu aş fi crezut că astfel de anomalii vor fi vreodată acceptate, sau recunoscute ca şi 'căsătorii'!" Mi-a cerut apoi să schimb subiectul, că o oripilează prea mult tema...

Să presupunem că astăzi cineva ne-ar spune: "Peste 50 de ani, poligamia va fi legalizată, căsătoria renunţând la 'restricţia' de a fi doar între două persoane!" Probabil ne-am mira, dar poate nu prea mult. Să presupunem însă că cineva ne-ar spune: "Peste 50 de ani, conceptul de căsătorie va şi mai deschis, nu va mai constrânge ca partenerii să fie neapărat oameni!" Ei, doar gândindu-mă şi parcă simt oripilarea de care îmi spunea bunica. Homosexualitatea există de mult şi exista şi pe vremea bunicilor noştri, doar că nu era legalizată sub forma "căsătoriei". Zoofilia există de mult şi există şi în vremea noastră: ce ne face atunci să credem că nu va fi legalizată peste 50 de ani sub forma "căsătoriei"? Poşta electronică îmi este zilnic umplută cu spam-uri, iar unele emailuri au subject-uri care nu îmi ies din minte - iată unul: "nicicând nu m-am simţit mai satisfăcută decât cu acel cal" (traducere din engleză, din memorie). Există situri pe web dedicat celor dornici să "trăiască" vizual astfel de grozăvii, de împreunări inter-specii. Ohhh! Pe când oare parada homosexualilor va fi înlocuită de parada oamenilor şi animalelor, militând pentru dreptul de a se "iubi"? Pe când vom vedea prima "căsătorie" între o femeie şi un cal? Oricât vi s-ar părea că bat câmpii, eu unul nu mai văd ce limite s-ar mai putea fixa în această lume, care înţelege prin libertate renunţarea la orice limite...

Şi după poligamie şi zoofilie, sau poate mai rapid, va veni rândul pedofiliei să fie acceptată ca formă de "iubire", legalizabilă sub forma "căsătoriei". Astăzi au apărut studii care îndrăznesc să afirme că pentru copii actul sexual nu ar fi deloc traumatizant, ci chiar plăcut! În multe locuri din lume, vârsta minimă de la care un copil poate să întreţină relaţii sexuale cu consimţământul său scade... de la an la an... Marşuri de protest, în care nu vezi nici un copil, cer ca pedofilia să fie decriminalizată. Iar Asia este tot mai mult o piaţă de neveste minore pentru occidentali. Iată o altă posibilă profeţie terifiantă: "Peste 50 de ani, căsătoria va putea fi încheiată de la orice vârstă!" Cum va arăta "căsătoria" în viitor? Un mutant oribil, în care sexul, vârsta, numărul de persoane implicate, specia chiar, nu mai au nici o relevanţă. Aş vrea să mă înşel, dar nu vom putea şti decât peste zeci de ani. Nu uitaţi: seminţele acestor revoluţii, ba pardon, involuţii, există deja, lângă noi, printre noi!

Şi uite aşa, privind spre orizont, văd doar apusul. Civilizaţia "modernă" dă frâu liber decadenţei, iar istoria ne arată că după ce aceasta se instaurează, vine, în câteva decenii, sfârşitul. În trecut existau mari imperii; astăzi, nu mai sunt. Şi atunci ce va dispare? Lumea întreagă? Cu globalizarea răului, tentaţia este să devin apocaliptic, şi să spun că da. Astăzi, mai mult ca niciodată în istoria acestui glob, totul se leagă. O criză într-o anume parte a lumii provoacă creşterea preţului petrolului în altă parte a lumii. Şi se pot găsi multe alte exemple. Interdependenţa este o realitate imposibil de negat. Şi atunci cum am putea să credem că nu ne afectează legiferarea "căsătoriilor" homosexuale în Spania sau Canada? Aşa cum astăzi ONU impune legalizarea avortului, va veni şi ziua când va impune recunoaşterea "căsătoriilor" libere de restricţii de sex, vârstă, număr de persoane, specie...

Evident că nu doar răul se globalizează. Vedem şi globalizarea binelui, un exemplu cel mai la îndemână fiind poate drama ce a lovit Asia în decembrie 2004: în lunile care au urmat am fost martorii unor eforturi mondiale, globalizate, internaţionale, de ajutorare a victimelor tsunami. Chiar şi în drama noastră, românească, a inundaţiilor din acest an, am beneficiat şi vom beneficia în viitorul apropiat de ajutoare ce vin tocmai din această globalizare a binelui. Şi aici exemplele pot continua, nu doar din domeniul caritativ, ci şi din cel cultural, educaţional, tehnologic ş.a.m.d. Este fără îndoială un lucru minunat, care face dificilă optarea pro sau împotriva globalizării.

Deşi nu sunt nici istoric, nici sociolog, am impresia că omenirea crede periodic în mitul unei unităţi: împăraţii vremii au căutat să o realizeze secole în şir cu sabia, impunând apoi moneda unică în imperiu. Astăzi împăraţii sunt înlocuiţi de tipi cu costum, cravată şi serviete diplomat, care la fel visează la unificări, sub monedă unică. Dar unificările presupun şi uniformizări de legislaţii... şi deci impunerea avortului, a eutanasiei, a "căsătoriilor" deformate... Nu vreau să spun că omul greşeşte visând la unitate. Este ceva înscris în natura lui să dorească să realizeze o mare comunitate, în care să se trăiască în comuniune. Dar mai este şi păcatul strămoşesc, care ne umbreşte adesea total raţiunea şi bunele intenţii. Şi de aici istoria care se repetă, cu împărăţiile care se nasc şi apoi se (auto)distrug.

Şi atunci? Cred că pentru creştin, această evoluţie pulsatorie a istoriei ne subliniază încă o dată că Împărăţia noastră este alta, nu de pe acest pământ. "Vremea s-a scurtat", spune Apostolul Paul, "aşa încât [...] cei ce se folosesc de lumea aceasta, [să facă aceasta] ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece." Istoria se repetă, chiar dacă sub forme diferite. Persecuţiile nu lipsesc nici acum, doar sunt mai subtile, iar în câteva decenii credinţei creştine i se va imputa tot mai mult că violează drepturile omului, tocmai ei, cea care îi dă acestuia adevărata libertate. Iarăşi, seminţele sunt deja aici: vă amintiţi poate că un membru al Parlamentului European a sugerat Bisericii Catolice să nu mai discrimineze femeile, refuzându-le hirotonirea. Militanţii pro-avort vorbesc în SUA şi nu numai despre "dreptul" lor de a se împărtăşi cu Euharistia. Şi poate în curând vom auzi de un divorţat recăsătorit ce va da în judecată Biserica pentru că i se refuză acelaşi "drept".

Vor veni, probabil, nu pot fi sigur, aş vrea să mă înşel, vremuri grele pentru creştini. Pentru a nu jigni alte credinţe religioase, ni se va cere să ne ascundem cât mai mult manifestările credinţei. În plină democraţie, ne vom întoarce în catacombe. Dar dacă speranţa nu ne stă în Uniunea Europeană, nici în Naţiunile Unite, ci în Cristos, atunci împreună cu El vom învinge. Nu la nivel mondial, ci acolo unde victoria nu este utopică, ci posibilă, depinzând de fiecare dintre noi: la nivel personal.

Radu Capan
www.capan.ro