MEDITAŢII

Timpul refacerii şi al reflecţiei
- 21 iulie 2005 -

După inundaţiile din Banat în luna aprilie, în luna iulie potopul s-a abătut asupra Moldovei. Apele au lăsat în urma lor morţi, oameni evacuaţi, culturi compromise, animale pierdute, case şi anexe inundate şi distruse, drumuri şi căi ferate blocate, poduri avariate, sate fără curent electric. Oamenii s-au trezit în câteva ore cu toată agoniseala de o viaţă pierdută. Lacrimi, durere, deznădejde... Lumea de pretutindeni s-a mobilizat: pături, haine, hrană, apă şi medicamente, fiecare cu ce a avut.

După nenorocire e timpul solidarităţii cu oamenii în suferinţă, al refacerii, dar este şi timpul rugăciunii şi mai ales al reflecţiei.

Scriptura ne învaţă că atunci când peste oameni se abăteau nenorocirile, cei mai mulţi dintre ei reflectau, căutând să descifreze semnele şi voinţa lui Dumnezeu. E suficient să ne amintim de cele relatate în cartea Judecătorilor. De fiecare dată când poporul avea de suferit, fiind căzut în mâna duşmanilor, oamenii, meditând la cele ce se întâmplau cu ei, vedeau că s-au îndepărtat de Dumnezeu şi găseau că cel mai potrivit lucru era să strige pentru iertare şi izbăvire.

Nu pot să nu observ că aceste inundaţii ca şi celelalte mai dinainte sunt consecinţa unor păcate de-ale noastre de care trebuie să ne căim şi să le reparăm. De exemplu, nu credeţi că păcatul furtului, prin care unii au luat materialele cu care trebuiau să se repare barajele, digurile şi podurile au dus la ruperea acestora? Sau ce spuneţi de păcatul neglijenţei şi delăsării prin care cei responsabili nu s-au mai interesat de întreţinerea şi consolidarea digurilor, n-au mai făcut lucrări de îndiguire a râurilor? Sunt diguri învechite care n-au mai fost consolidate din 1970. Uneori, sunt doar valuri de pământ care însoţesc cursul râurilor. Acestea n-au văzut de multă vreme picior de specialist şi nici utilaje care să lucreze. Ca să nu mai vorbim de nealocarea de bani sau delăsarea în corectarea torenţilor.

Este apoi păcatul lăcomiei prin care oamenii au despădurit întinderi mari de teren, tăind copacii pe care i-au vândut cu bani grei. Pădurea, cu siguranţă, ar fi stat în calea viiturilor şi ar fi împiedicat eroziunea. Despăduririle aplicate cu sălbăticie au dus la fărâmiţarea pământului, urmate de alunecări de teren. Lipsa pădurii, care ar fi funcţionat ca un burete limitând proporţiile dezastrului, a făcut ca apa să curgă de pe munte ca de pe un acoperiş, aducând puhoiul peste sate. Ce să mai spunem de poluarea care a stricat stratul de ozon... Sau de păcatul sfidării care face ca unii să se ocupe cu certuri şi alegeri anticipate... sau de câştigarea de capital electoral, pe seama sinistraţilor. Nu mai ştiu cum se cheamă păcatul prin care cei mai mulţi au ajuns sau au fost ţinuţi în sărăcie... aşa de săraci că nu-şi mai pot permite să-şi asigure casele, terenurile agricole, bunurile etc...

Dacă nu am fost părtaşi, am tolerat toate acestea. Pentru a nu cădea în plasa complicităţii, primul pas pentru îndreptare şi convertire e tocmai recunoaşterea păcatelor şi cererea de iertare.

pr. Cornel Cadar