MEDITAŢII

Tonul face muzica
- 30 iunie 2005 -

Ca profesor care corectează lucrări săptămânal, am contractat o boală profesională numită "corectomanie", care mă face mult mai atent la orice text pe care-l citesc şi, de îndată ce dau de vreo greşeală, mă grăbesc să o corectez, ca şi cum aş citi o lucrare a vreunui elev.

La un moment dat, am dat de o greşeală într-un articol pe care un prieten îl pregătea pentru o revistă şi, plin de elan, m-am grăbit să i-o semnalez amicului, cu explicaţiile gramaticale de rigoare, uitând că nu aveam de-a face cu un elev.

Dincolo de pasiunea pentru corectitudinea gramaticală, trebuie să mărturisesc că am simţit şi o anumită satisfacţie de a mă arăta mai învăţat decât prietenul meu şi de a i-o putea arăta din înălţimea "ştiinţei" mele.

Că greşeala trebuia corectată, nu e nici o îndoială, dar felul de a o face contează foarte mult, pentru că într-o astfel de situaţie, mai mult decât oricând, tonul face muzica. Pornind de la acest pretext gramatical, cum acţionăm când suntem puşi în situaţia de a-i corecta pe ceilalţi?

Isus ne spune: "Dacă fratele tău greşeşte împotriva ta, mergi şi mustră-l numai între patru ochi. Dacă te ascultă, l-ai câştigat pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi pentru ca orice hotărâre să fie întemeiată pe declaraţia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să-i asculte nici pe ei, spune-l Bisericii. Iar dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi un vameş" (Mt 18, 15-17).

Desigur, Isus nu se referă aici la greşeli de gramatică, ci la o atitudine. De ce insistă ca prima etapă a corectării fratelui nostru să se facă între patru ochi? În primul rând, pentru că avem de-a face cu un frate, înzestrat cu un suflet nemuritor ca şi noi, prin care Dumnezeu ni Se arată (v. criteriile Judecăţii finale la Mt 25, 31-46), iar iubirea pe care i-o datorăm trebuie să copleşească orgoliul de a ne arăta mai deştepţi.

Un preot îmi spunea odată că, pentru a-mi purifica intenţia atunci când trebuie să corectez pe cineva, să nu o fac imediat, pentru ca avântul orgolios de a mă arăta "corector de serviciu" mereu la datorie să se domolească. Iar apoi, în felul în care îmi voi formula observaţia, să fac să primeze dorinţa de adevăr şi de dreptate, şi nu mânia împotriva celui care a greşit. Dacă reuşesc să o fac pe un ton glumeţ, ori uşor ironic, şansele ca fratele meu să primească mai uşor observaţia şi să poată profita de ea sunt mai mari.

Un alt mare ajutor ca să fiu blând cu greşelile altora ar trebui să fie amintirea propriilor mele greşeli, al căror număr numai Dumnezeu îl ştie, prin care El, cu iubirea Lui de Tată, mă smereşte şi mă îndeamnă să-mi accept imperfecţiunile şi să încerc să mă îndrept mereu, alergând "cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei" (Evr 12, 2).

Andrei Goţia