MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Îngerul cu ochelari de soare...
- 23 iunie 2005 -

O fetiță de nouă ani, pusă la ora de religie să deseneze o scenă din Scriptură, a prezentat clasei un desen frumos cu Învierea. În mijloc stânca cu piatra dată la o parte, câțiva copaci, iar lângă piatră un înger, destul de reușit, îmbrăcat în alb, cu o pereche de ochelari de soare. Surâzând a explicat că a greșit ceva când a desenat ochii și a încercat să dreagă cu ochelarii... După o pauză de tăcere a adăugat serioasă: "oricum este foarte bine așa; ochelarii de soare erau necesari. La Înviere era plin de lumină...".

Atunci când ne cufundăm în nori, totul devine neclar, apoi realizăm că ceea ce ascunde lumina este de fapt făcut din NIMIC. Mici molecule de apă care se ating în mișcare continuă, formând un văl, ca o țesătură deasă de gânduri și impresii, greutăți și necazuri... Umblând pe curcubeul vieții noastre, Hristos ne arată, ca prin magie, cum pot fi lăsați în urmă norii gri încărcați de cotidianitate. Un Cuvânt capabil de a ființa formează stări și imagini pe care cineva orb în profunzimea sufletului său nu știe să le comunice cu o privire luminoasă...

Curios cât de greu reușim să ne mai bucurăm de lumină. Dacă întâlnim un cunoscut și îi mărturisim un necaz, probabil ne va consola, se va întrista cu noi. În schimb dacă am mărturisi că trecem printr-o perioadă fantastică din viața noastră, probabil vom fi răsplătiți cu un surâs ironic. E mai greu să te bucuri de bucuria altuia decât să suferi pentru suferința lui.

Se cuvine totuși să nu-i uităm, banalizând suferința, pe cei care participă ca Simon Cireneul la via crucis, respectându-le durerea.

Am observat o cerșetoare, așezată jos pe pământ cu un bebeluș în brațe... Trecea multă lume din diferite straturi sociale și de toate vârstele...Toți sau aproape toți, după ce vedeau femeia, grăbeau pasul sau priveau în direcția opusă, ca și cum ar căuta ceva... Nimeni nu se oprea să pună monede, mici sau mari, în paharul multicolor (unde era atârnată o iconiță cu Mântuitorul) pe care femeia i-l întindea fiecărui trecător.

Dintr-o dată bebelușul s-a trezit și femeia și-a dezvelit pieptul și l-a dus la gura micuțului... Ca printr-un miracol toți trecătorii au început să dea bani femeii...Evident, vederea alăptatului permitea lumii să se întoarcă la emoții primordiale, trăite odată de fiecare, iar în schimb se simțeau obligați să dea măcar un bănuț.

Terminând de supt, copilul a adormit iar donatorii de monezi s-au rărit tot mai mult până când trecătorii au început din nou să învăluie femeia într-un nor de indiferență.

Tot pe aceeași stradă am observat de câteva săptămâni un filozof ambulant... fără barbă, fără aspect ascetic, vorbește puțin. Trei caracteristici rare la un filozof... și totuși se plimba observându-și cu interes semenii, care umblau în jurul lui cu capul plecat, grăbiți și ocupați... Fluxul pietonilor, ca un șuvoi al unui râu umflat, se deschide, ca odinioară Marea Roșie, lăsând spațiu filozofului imobil...

Acesta susține cu încăpățânare că ființele umane sunt capodopere, și că aparatele puterii de multe ori, în bădărănia lor, nu cunosc și nu le recunosc valoarea inestimabilă. Ființele sunt atunci devastate, transformate doar în funcționari, muncitori, frizerițe, casiere, soți, militari, artiști, în sfârșit în orice lucru înafară de ei înșiși, în "Maestozitatea unică și irepetabilă ca ființe umane", ca și "creaturi după chipul și asemănarea lui Dumnezeu".

"La fel cum cineva, ignorând măreția unui tablou de Caravaggio sau Leonardo Da Vinci, l-ar folosi ca tavă pentru servitul cafelelor". Dumnezeu însuși s-a făcut om prin Hristos tocmai pentru a-l ridica și îndumnezei.

Filozoful își exprima mirarea pentru faptul că ființele umane însele nu reușesc să devină experți ai sinelui și ai semenilor, convingându-se că au de a face cu capodopere inestimabile. În loc să se bucure, nu se știe de ce, se încăpățânează să nu se aprecieze îndeajuns, legând cu greutate raporturi pline de deziluzii, angoase, frustrări și depresii. Bucuria creștină înseamnă acceptarea propriilor limite, care nu sunt ca o cușcă sau un lanț care ne împiedică să ne realizăm visele, ci locul sigur întru care devenim capabili de Iubire...

Ieri mi-a ieșit în cale. "Iertați-mă, pot să vă pun o întrebare care i-a frământat pe gânditorii tuturor timpurilor?" "Sigur, întrebați..." "Care este sensul vieții omului?" Omul m-a fixat pentru o clipă în tăcere, apoi a susurat cu voce clară și conștientă: "Hristos a înviat!"

pr. Sorin Hagi
sorinews.blogspot.com
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire