MEDITAŢII

Ceaiul verde
- 9 iunie 2005 -

Un voluntar mi-a cerut să-l înlocuiesc pentru jumătate de oră. Era vorba de a veghea în locul său o persoană aflată în comă de doi ani, în urma unei operaţii pe creier, probabil nereuşită. În prima fază, a trebuit să lupt cu un imbold de refuz la gândul de a petrece, chiar şi numai o jumătate de oră, fixând o fiinţă umană prizonieră unei imobilităţi misteriose, foarte probabil irecuperabilă. În schimb, spre surprinderea mea am trăit câteva momente de rară seninătate, pentru că am realizat faptul că solidaritatea umană, iubirea aproapelui şi milostivirea nu au limită.

Soţia bolnavului, de doi ani, după serviciu, se întoarce acasă şi îmbrăţişează acel corp ofilit, slăbit, imobil şi îl strânge cu putere la pieptul ei. Îi vorbeşte având siguranţa că este înţeleasă... El în schimb nu dă nici un semn de prezenţă, dar mi se pare că ar cere, cu acea privire goală, pierdută spre infinit, în coşmarul unei existenţe private de viaţă, dreptul de a fi, de a respira, dreptul de ai lăsa loc sperării într-o trezire iminentă, chiar daca medicii nu o prevăd.

"În doi ani nu a dat nici un semn?" O întreb pe soţie. "Cum să nu, noi ne înţelegem perfect. Nu-i aşa dragă?" Apoi se apropie de chipul inert al omului şi îi susură: "Haide, arată că înţelegi. Dacă ţi-e sete clipeşte." Mă duc mai aproape. Chipul omului rămâne imobil cu privirea opacă. Noroc că scena a durat puţin pentru că în cameră a intrat un călugăr: "Unde este şomerul nostru?" "Ce mai face?", mi se adresă călugărul. "Mi se pare că are toate îngrijirile necesare..."

De doi ani, în fiecare zi, călugărul îi aduce mirungerea. Rămânem singuri în cameră. "Mi se pare că marea majoritate a umanităţii e in comă. Şi nu doar de doi, cam de două mii de ani. De când Cristos a încercat să o trezească, arătând prin cuvinte şi fapte că nu are sens să pierzi nici o clipă de trăit din viaţa pe care fiecare o are, fără nici măcar să se întrebe ce anume înseamnă «a trăi», dat fiind faptul că fericirea este unul din drepturile fundamentale ale persoanei umane. Miracolul înmulţirii pâinilor şi peştilor e pilduitor. Dacă fiecare ar împărţii cu ceilalţi, ar ajunge tuturor. Duşmanii trebuie iubiţi şi nu ucişi. Dar umanitatea este ca acest om, şi ea, cel puţin acum, nu dă semne de viaţă. Se află într-un somn de moarte secular în care continuă să ucidă şi să tortureze."

"Bogaţii şi cei puternici îşi ţin cu dinţii privilegiile. Trăiesc zăvorâţi în abundenţa lor în timp ce semenii lor, asudă pentru a avea strictul necesar iar cine nu reuşeşte moare în tăcere de foame. Pe de altă parte, mirarea mea creşte, zi după zi, constatând zidul de oţel care înconjoară majoritatea fiinţelor umane, obişnuite să se conformeze materialismului, alienate în faţa oricărui proiect de libertate. De cate ori zic cuiva 'omule bun, timpul vieţii e infinit mai preţios decât banii care îi primeşti şi care îţi răpesc în fiecare zi timpul în care ai putea să fi', îmi dau seama că atunci când vorbesc de timpul vieţii celălalt înţelege timpul în care nu lucrează, nu câştigă... în care se rătăceşte neştiind ce să facă, neobişnuit să se bucure de ceea ce îl înconjoară, să încerce, să exploreze aceea mică, imensă emoţie abandonându-se spiritului, interiorităţii, milostivirii... până când va simţi crescând în el impulsul creativ care poate fi celebrat prin orice limbaj, liturgic, pictură, literatură, imaginaţie, dragoste, vis, mistică, poezie... S-ar lăsa astfel o urmă a noi înşine, a propriei noastre unicităţi... Ce păcat!..."

Într-o pauză a călugărului, îndrăznesc şi eu: "Poate ar trebui să ne rugăm pentru ca Dumnezeu să înmoaie unele inimi învârtoşate..." "Trebuie să ne rugăm dar şi să ne suflecăm mâinile gândindu-ne la oameni" îmi răspunde prompt. Intră între timp soţia cu ceşcuţe de ceai verde. Un uşor parfum emana din ceştile calde şi se instaură suav în cameră.

"Soţul dumneavoastră a clipit", îi spun cu entuziasm.

"Ştiu. E ora ceaiului..."

pr. Sorin Hagi
sorinews.blogspot.com