MEDITAŢII

Copiii noştri nu-s ai noştri
- 2 iunie 2005 -

S-a întâmplat exact acum o săptămână. Joi după-amiaza am ieşit cu soţia şi cu cei trei copii la cumpărături. Am ales să mergem la un magazin nu tocmai aproape, dar la al cărui parter sunt un măgar, un cangur, o maşină şi un vapor, toate mecanice, pe care te poţi urca contra unei fise, pentru câteva minute de zgâlţâială. Teodora şi cu Matei au fost ca de obicei în culmea fericirii. Peste câţiva ani va veni şi rândul Ştefaniei, acum, la o lună şi ceva, prea mică pentru astfel de distracţii. Când să ieşim din magazin, soţia mi-a spus că merge cu Teo după un suc. Eu cu Matei am pornit spre ieşire. Galant, Matei s-a luptat cu uşa să mi-o ţină deschisă, în timp ce eu ieşeam cu căruciorul cu Ştefania. Odată ieşit, am văzut în faţă, la 2-3m, un chioşc de ziare: l-am lăsat pe Matei în spate, să închidă uşa magazinului, iar eu m-am apropiat de chioşc, atras de nişte reviste (dacă este necesar, iată şi profilul lor: pentru copii). Nu m-au convins, aşa că după câteva secunde am ridicat ochii de pe ele şi mi-am întors capul după Matei: nu mai era...

M-am uitat în zonă... M-am dus cu căruciorul până la colţ, să văd dacă nu se ascunde după. M-am dus la celălalt colţ al magazinului: nimic... M-am uitat după tarabe, şi tot nimic... Între timp soţia a ieşit cu Teo din magazin, şi i-am dat vestea pe care nu credeam că i-o voi da vreodată: "Oana, l-am pierdut pe Matei!" Ce a urmat? Cea mai groaznică experienţă a vieţii noastre: timp de mai bine de o oră ne-am pendulat pe lângă magazin, în magazin, la locurile de joacă dimprejur, pe la magazinele de lângă. Şi nimic... Nimeni nu văzuse nimic. La patru anişori, băiatul nostru nu era genul care să facă astfel de năzdrăvănii. Băiat moale, nu ar fi trecut singur strada, nu s-ar fi aventurat singur nicăieri. Scenariile năvăleau în minţile noastre, dar toate păreau improbabile. Cu mâna pe telefonul mobil, stăteam în dubiu dacă să sunăm la poliţie, sau să mai aşteptăm. În cele din urmă Ştefania a început să scâncească: era vremea mesei. I-am spus soţiei să se întoarcă acasă cu Teo şi cu cea mică, eu urmând să rămân la locul "dispariţiei". Dacă prin vreo minune Matei mersese acasă? Era ultima noastră speranţă, ce ne despărţea de drama în faţa căreia toţi spun: "Nu credeam să mi se întâmple tocmai mie!"

După un sfert de oră am sunat-o pe Oana. Tocmai ajunsese în faţa blocului: "Este aici!", mi-a spus, punând punct poveştii, înainte să devină tragică. "Am crezut că aţi plecat acasă...", i-a spus Matei. Pierzând pentru câteva secunde contactul vizual cu mine, Matei a luat ultima decizie la care noi ne-am fi gândit: de a porni singur, pe lungul drum spre casă, trecând chiar şi strada...

* * *

Un predicator spunea odată că copiii dovedesc că sunt mari atunci când fac lucruri pe care nu le-au mai făcut până atunci. Când trec de anumite praguri ale vârstei, ei simt nevoia să facă ceva ce nu au mai făcut până atunci, pentru a marca această trecere. Şi Isus, spunea predicatorul, a făcut aşa ceva: la 12 ani a făcut ceva ce nu mai făcuse până atunci, dându-le mari emoţii părinţilor... Aceştia s-au temut că l-au pierdut, dar totul s-a sfârşit cu bine. Chiar dacă noi nu l-am pierdut pe Fiul lui Dumnezeu, doar pe fiul lui Dumnezeu (la fel de fiu ca mine, şi ca tine, şi ca orice fiinţă umană), am avut parte împreună cu soţia de o experienţă similară. Şi uite aşa, încă un pasaj evanghelic prinde o cu totul altă lumină prin prisma propriei experienţe.

Astfel de experienţe nu sunt desigur singulare, iar uneori cunosc forme mai dramatice. Îmi amintesc de mărturia unui tată care povestea despre întoarcerea acasă dintr-o mini-vacanţă cu familia, cu maşina pe care el o conducea. La un moment dat, o roată a explodat: în câteva secunde maşina a părăsit şoseaua şi s-a dat peste cap de câteva ori. Când maşina s-a oprit, şi-a întors privirea în spate: toţi erau relativ bine, exceptând mici sângerări. Bărbatul a suferit un şoc: dintotdeauna a considerat că rolul său, de tată, este să îşi apere familia de orice nenorocire... iar acum a fost la un pas de a o pierde. Dimensiunea de protector al familiei se năruise. Doar credinţa l-a ajutat să depăşească momentul, să înţeleagă că familia nu este un bun pe care el, din puterile lui, să îl poată apăra. Uneori este nevoie de experienţe dure pentru ca să înţelegem că nu suntem conducători, stăpâni sau programatori nici măcar ai existenţelor proprii. Şi atunci singura soluţie este abandonarea în Domnul... doar cedând controlul ei providenţei divine, o vom putea controla cu adevărat.

Departe de mine gândul că trebuie să ne trăim fără responsabilitate viaţa, că o controlează Domnul. Ar fi ca şi cum la cuvintele lui Isus "Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi" (Matei 10,39), am spune că sinuciderea din dragoste pentru Domnul ne deschide raiul. Concluzia nu este nici că de acum Matei poate merge singur şi cu trenul, şi nici că de acum Matei fără lesă nu mai iese din casă. Nu. Nu s-a schimbat mare lucru în modul nostru de a-l trata pe Matei (desigur că acum sunt mai atent să nu ies din raza lui vizuală). S-a schimbat însă modul în care îl vedem pe Matei. Dar mai ales s-a adâncit în noi, părinţii, frumuseţea unei expresii auzită de la un preot greco-catolic, care s-a prezentat la o întâlnire cu cuvintele: "la noi în familie, Dumnezeu are trei copii". Cu adevărat, Dumnezeu are în familia noastră trei copii. Sunt ai Lui. I-am primit în dar, şi îi creştem după puterile noastre. Ei nu sunt proprietatea noastră.

Este o experienţă dificilă acceptarea acestui adevăr. Când se nasc, depind total de noi. O vedem acum aceasta, pentru a treia oară, cu Ştefania: nu poate mânca, nu se poate deplasa, nu se poate îmbrăca... nimic fără noi. Dar copilul apoi creşte, şi unde până atunci îţi stătea tot la piept, deodată îl vezi pe geam, jucându-se afară. Şi unde până atunci nu vă despărţeaţi decât pentru câteva ore, deodată pleacă la bunici pentru câteva zile. Şi unde până atunci nu ştia decât cuvintele pe care tu îl învăţai, deodată vine acasă cu cuvinte noi... mai apoi cu experienţe noi... cu cunoştinţe noi... Această istorie a "independentizării" continuă până când într-o zi se duce la casa lui. Şi ce poate fi mai jenant decât să mergi la casa ta încă cu cordonul ombilical atârnând de tine: dacă nu te-a strâns de gât la naştere, o poate face acum... Ne iubim copiii la nebunie, dar ne dorim din inimă să nu uităm niciodată că nu îi creştem pentru noi, ci pentru Dumnezeu, că nu sunt un segment din noi, ci au propria viaţă, că înainte de a fi copiii noştri, sunt copiii lui Dumnezeu, care le-a dat bunul cel mai de preţ: sufletul.

* * *

Un copil a fost întrebat de un preot la ora de religie: "Tu ştii cine te-a făcut?" Copilul a stat puţin să se gândească, apoi a spus: "O parte din mine a făcut-o Dumnezeu". Preotul a rămas descumpănit, şi l-a întrebat pe copil: "Cum adică, 'o parte'?" "Ei bine, Dumnezeu m-a făcut mic, mai departe am crescut eu." Nu suntem produsul societăţii, nici al epocii, nici al confesiunii religioase, nici măcar al părinţilor noştri. În timp ce toate acestea ne pot influenţa, nu ne pot totuşi determina. Suntem produsul propriilor noaste decizii. "Mai departe cresc eu" este o sarcină de-o viaţă. Este o sarcină pe care am de gând să le-o transmit şi copiilor mei, furnizându-le hrana necesară - dincolo de materia biologică, evident - atât cât îmi stă în puteri, şi indicându-le mereu spre Dumnezeu, cel care le-a fost Creator, iar acum le este Colaborator la existenţele lor.

Radu Capan
www.capan.ro