MEDITAŢII

Oac, oac! Muu, muu!
- 26 mai 2005 -

Zilele trecute, într-un moment de relaxare, m-am uitat pe canalul Animal Planet: era o emisiune făcută într-un stil foarte amuzant, probabil pentru copii, scopul fiind stabilirea celui mai mare mâncător dintre animale. Am aflat lucruri interesante, precum că balena, cât este ea de uriaşă, nu poate mânca lucruri mai mari decât un grepfrut. În fine, după trecerea în revistă a câtorva candidaţi cu apetit mare, câştigătorul a fost... o broască. Dacă nu greşesc, era vorba de broasca-bou (bullfrog): aceasta are în cerul gurii un şirag de "dinţi" care îi permit o bună capturare a prăzii. Ce înseamnă pradă pentru această broască? Aici vine comicul: cam orice mişcă în faţa ei. În emisiunea despre care vorbesc, o astfel de broască-bou a prins în gura ei mare o altă broască-bou, cam de aceeaşi dimensiuni cu ea. Evident, nu o putea înghiţi, dar nici să îi mai dea drumul, datorită şiragului de "dinţi" care fixează un sens unic al hranei: înspre stomac. Ce a făcut în final broasca? Nu ştiu. Probabil a murit, proasta de ea, blocată cu surata în gură. O moarte "demnă" totuşi, cu lauri pe cap, căci a fost declarată de emisiune "cel mai mare mâncător".

* * *

Cred că nu este zi în care ediţiile de ştiri sau ziarele să nu vorbească/scrie despre câte un corupt din cercuri înalte, fie prezentând acuze ce i se aduc, fie prezentând chiar arestarea respectivului. Mulţi dintre ei au pornit de jos, până când la un moment dat au dat de bani, sau banii de ei. Alţii au pornit direct dintr-o bunăstare financiară. Dar şi unii şi alţii au în comun pofta aceasta nebună ce se naşte, de a avea bani tot mai mulţi, şi mai mulţi, şi mai mulţi... Îmi este greu să pricep când ai salariu de o mie sau de cinci mii sau de zece mii de euro pe lună, cum poţi să vrei mai mult? Şi totuşi, vedem că se poate. Din păcate, pardon, din fericire, nu am experienţa unui astfel de salariu lunar, dar impresia mea este că aceşti oameni ajung asemenea broaştei-bou: capacitatea lor de înghiţire a crescut, nu îi mai satură nimic, şi prind în gură tot ce mişcă. Iar dinţii din cerul gurii îi fac să nu mai poată da drumul la pradă, şi uite aşa, în prostia lor, din gură le iasă ditamai fraudele, dar ei cred că nu îi vede nimeni. Şi prada mare le devine sentinţă de puşcărie...

Nu numai banul te poate face broască-bou - sau şi broască, şi bou? - ci şi puterea, dorinţele sexuale, băutura ş.a.m.d. Odată ce acestea iau conducerea vieţii noastre, devenim nesăţioşi, lacomi, avizi... Vrem tot mai mult şi mai mult. Până şi românul mediu dă în această dambla la marile sărbători religioase, la Paşti şi Crăciun, când nimic nu îl mai satură de mâncare, pentru a ajunge apoi la spital. Dar în fine... Să nu credeţi că m-am pus pe scris pentru a-i judeca pe ceilalţi. Adevărul este că broasca-bou m-a făcut să mă gândesc în primul rând la mine... Pentru că am şi eu hiba mea, iar numele ei este: munca.

Unii dintre prieteni îmi spun adesea: "Nu ştiu cum reuşeşti să le faci pe toate!" Iar eu de regulă le răspund: "Cu mari costuri!" Şi nu mă refer la costuri materiale. Ceea ce pentru unii poate pare un merit de-al meu (de a menţine atâtea situri, fiind în acelaşi timp tatăl a trei copii) este de fapt un fel de viciu: sunt dependent de muncă... Îmi amintesc cum uram vacanţele: era atâta timp liber! Luam adesea manualele pentru anul următor: evident că nu pricepeam prea multe, dar aveam o ocupaţie. Nu am fost niciodată prea sociabil, aşa că printre cărţi mi-am petrecut mult timp. Până când am avut norocul să intru într-un grup de tineri conduşi de un preot, iar patima mea de a face ceva a luat altă formă: a activismului în Biserică. Liceul şi facultatea mi-au adâncit pasiunea pentru informatică, aşa că după terminarea şcolii m-am hotărât să îmi folosesc cunoştinţele pentru Biserica ce mi-a deschis ochii spre credinţă. Aceasta este pe scurt o istorie a dependenţei, în care m-am "îmbogăţit" gradual cu tot mai multă muncă.

Cel mai bine îmi dau seama de acest aproape-viciu al meu atunci când, în mod rarisim, plec în concediu. Primele zile sunt groaznice: degetele mele caută tastatura, iar creierul vrea să analizeze idei, să rezolve probleme... Mai îmi dau seama de patima mea atunci când fetiţa cea mare roieşte pe lângă mine, pe la calculator, şi îmi spune: "tati, după ce termini cu ştirile te joci cu noi?" În sufletul ei ştie că eu nu termin niciodată cu ştirile, cu lucrul la calculator, dar speră... Aseară nu aveam încă încheiată ediţia de ştiri (pentru Catholica.ro), dar, situaţia fiind puţin tensionată în casă, am făcut totuşi ceva ce nu mă caracterizează: i-am propus soţiei şi celor doi copii mai măricei să ne jucăm "Sus-jos". Am dat cu zarurile, ne-am distrat, am urcat ba am coborât pe tablă, şi a fost un final frumos de zi. Înainte să meargă la culcare, băieţelul m-a întrebat: "da' tati, mâine ne mai jucăm?" Doar eu ştiu cum îmi simt inima în acele momente, ştiind că familia tânjeşte după atenţie, iar eu sunt în continuu absorbit de muncă. Acesta este tristul adevăr: chiar dacă unora le pare meritoriu ce fac, este rodul, în parte cel puţin, al unui viciu. Sunt o broască-bou cu un mare apetit de proiecte: cred că mi-ar trebui multe sute de ani pentru a pune în practică tot ce visez să fac... Şi alte mii de ani pentru a da familiei timpul pe care l-ar merita... Sper doar să nu mor cu munca în gură şi cu laurii atâtor situri realizate.

Ştiu că nu sunt singurul dependent de muncă. Văd în jurul meu că sunt tot mai mulţi cei care lucrează de dimineaţa până seara, fie că au o singură slujbă sau două. Pe vremuri românul lucra de la ora 7AM la ora 3PM. La ora 3 sirena era trasă iar muncitorii părăseau fabrica pentru o după-amiază fără muncă. Astăzi graniţa între birou şi casă devine tot mai neclară, pentru că tot mai mulţi îşi continuă munca acasă. De fapt biroul devine un concept tot mai ne-spaţial. Celularul şi calculatorul portabil fac să nu mai poţi vorbi de un spaţiu clar delimitat al locului tău de muncă: oriunde le ei cu tine, este biroul tău. Acum vreo două săptămâni am mers cu un prieten în oraş: pe drum a răspuns la vreo cinci apeluri şi a dat vreo alte zece telefoane. Cu câţiva ani în urmă, mersul în oraş ar fi fost un timp mort, dar astăzi până şi umblând pe străzi poţi rezolva afaceri, ca şi cum ai fi la birou. Previziunile sunt triste: minunăţiile IT vor transforma în curând întreaga lume într-un birou...

* * *

OK. Acum din păcate trebuie să mă opresc. Am ceva de lucru (evident), dar poate revin săptămâna viitoare... Oac, oac! Muu, muu!

Radu Capan
www.capan.ro