MEDITAŢII

Revolta împotriva stomacului
- 19 mai 2005 -

Un om a fost odată scena de desfăşurare a unui neobişnuit război. Mâinile, picioarele, gura şi creierul lui s-au hotărât să se revolte împotriva stomacului. "Nu eşti bun de nimic, leneşule!", au zis mâinile. "Noi lucrăm toată ziua, săpăm, ridicăm, tragem, mutăm lucruri. Seara ajungem pline de tăieturi şi bătături, ne dor încheieturile, şi suntem pline de praf. Între timp, tu stai doar, molfăind mâncarea." "De acord!", strigară picioarele. "Gândeşte-te cât de umflate ajungem noi seara, umblând de colo până colo. Tu doar te umpli cu mâncare, porc lacom, pentru ca noi să cărăm mai mult." "Bine ziceţi!", spuse gura. "De unde crezi că îţi vine toată mâncarea? Eu sunt cea care o mestec, şi pe când o termin de mestecat, tu o tragi spre tine. Ţi se pare cinstit?" "Dar de mine ce zici?", întrebă creierul. "Crezi că este simplu să fi aici, sus, să te gândeşti de unde să asiguri masa următoare? Şi nu primesc nimic pentru toate eforturile mele." Una câte una, toate părţile trupului se plânseră împotriva stomacului, care însă nu răspundea.

"Am o idee", spuse la un moment dat creierul. "Haideţi să ne revoltăm împotriva leneşului de stomac, şi să nu mai lucrăm pentru el." "Excelentă idee!", au spus celelalte organe. "O să te învăţăm cât de importanţi suntem, porc neruşinat. Atunci poate o să lucrezi şi pentru noi." Atunci toate s-au oprit din lucru. Mâinile au refuzat să mai ridice obiecte. Picioarele au refuzat să mai umble. Gura a promis că nu va mai mesteca nimic. Iar creierul a jurat că nu va mai veni cu nici o idee strălucitoare. La început stomacul a chiorăit puţin, pentru că îi era foame. Dar mai apoi a tăcut. Spre surprinderea sa, omul şi-a dat seama că nu mai poate umbla. Nu mai poate prinde nimic cu mâna. Nici măcar să deschidă gura! Aşa că omul a început să slăbească, să se îmbolnăvească. Zilele treceau şi nu se mai întâmpla nimic. Mâinile, picioarele, gura şi creierul erau tot mai slăbite. Se gândeau că după ce vor începe revolta îl vor mai lua la zeflemea pe stomac, dar nu mai aveau putere să facă aşa ceva.

La un moment dat s-a auzit o voce firavă: "Poate am greşit cu toţii!" Era inima. "Am presupus că stomacul ar trebui să lucreze independent, singur." "Şi eu mă gândeam la fel", a murmurat creierul. "Este adevărat că el primeşte toată hrana, dar se pare că el ne-o întoarce aproape toată înapoi." "Ar trebui să ne recunoaştem greşeala", a spus gura. "Stomacul lucrează la fel de mult ca mâinile, picioarele, creierul şi dinţii din mine." "Atunci să ne întoarcem la muncă", au spus toate deodată. Şi omul s-a ridicat. A putut umbla, lucra, mesteca, iar creierul a început să gândească tot mai clar. S-a simţit mult mai bine. În timp ce mânca să se întremeze, organele şi-au spus între ele: "Să ne fie învăţătură de mine. Sau lucrăm toate împreună, sau nu va merge nimic."

* * *

În prima Epistolă către Corinteni, cap. 12, Pavel ne propune o imagine asemănătoare, pe care desigur o cunoaştem cu toţii, în care imaginează tot o revoltă: "Nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: n-am trebuinţă de voi." Alegerea trupului omenesc pentru a exprima anumite adevăruri pare desigur o cale potrivită pentru noi, căci cum am putea să nu înţelegem, când cu toţii avem trup?! Cu toate acestea, realitatea pe care o mărturisim este că piciorul poate lucra singur, mâna poate lucra singură, gura poate lucra singură, ş.a.m.d. Împreună formăm un Trup, al lui Cristos, teribil de sfâşiat, cu Biserici şi culte care se resping reciproc, şi uite aşa apare mutantul cu zeci de capete, mâini, picioare... Vai şi amar de acest Trup! Şi ca şi cum certurile de la nivel înalt nu ar fi de ajuns, şi noi, celulele, ducem o viaţă cu accentul mutat de pe "noi" pe "eu". Eu, ca persoană, sau ca grup, sunt cel care contez. Şi totuşi, nu putem trăi separat. Ce bine simţim aceasta când eu-căile-ferate, sau eu-poşta, sau eu-salubritatea intră în grevă. Deodată descoperim că nu suntem chiar aşa de independenţi, ci de-a dreptul inter-dependenţi. Probabil faptul că lecţia trupului nostru este prea sub nasul nostru este chiar cauză a faptului că nu pricepem suficient de bine: nu putem trăi unii fără alţii, nu ne putem ignora şi cu atât mai mult războii unii împotriva altora.

Şi dacă revolta celor din sistemul poştal a trecut cu bine, există o revoltă pe care eu o simt tot mai acut, şi sunt sigur că nu sunt singurul. Simt o revoltă aprigă în sânul Bisericii: credincioşi care nu mai vin la biserică, fie că nu îi interesează relaţia cu Dumnezeu, fie că cred că pot rezolva totul direct, fără "intermediari", chiar şi spovada; preoţi care confundă turma de oi cu cea de capre sau de vite; păstori cu "delicateţea" ciobanului; Ierarhi mulţumiţi cu relaţii de suprafaţă cu laicii, acţionând mai mult ca preşedinţi, decât ca taţi; persoane consacrate şi clerici care plesnesc de auto-suficienţă. Da, în Biserică s-a pornit o revoltă a organelor care cred că pot funcţiona singure, fie ignorându-le, fie comportându-se cu superioritate şi aroganţă faţă de celelalte. De fapt de ce spun "s-a pornit"? Probabil sunt eu prea tânăr, dar cred că revolta aceasta este atât de veche cât Biserica, o vicleană luptă internă, condusă de un şarpe poliform. O revoltă tăcută, tocmai pentru că părţile sunt prea sleite, prea slăbite, crezând că pot să meargă înainte separat... sau prea absorbite de propriul drum?

Nerecunoaşterea problemei este de multe ori problema cea mai mare. Probabil faptul că am trei copii mă face acum mai speriat de viitor, mai sensibil la revolta ce macină societatea şi Biserica. Gândul de a-i da la şcoală mă cutremură, când ştiu că acolo vor fi rapid introduşi în tainele sexualităţii, expuse de câte un plod vulgar sau de un cadru didactic "modern". Mă întreb cum va decurge formarea lor într-o societate în care se citeşte tot mai puţin, în care revistele de scandal, cu multe poze, sunt pe primul loc la "lectură". Şi oare ce Biserică vor găsi copiii mei peste câţiva ani? Nu ca ziduri, că din'astea se tot înalţă tot timpul. Devine un sport construirea de biserici, iar preoţia tot mai mult un serviciu cu şase zile libere şi una de lucru: duminica. Dar ce comunitate vor găsi ei? Sau vor găsi doar clădiri goale? Am impresia, privind spre Biserică (desigur, mă limitez la plaiurile noastre), că este absorbită de tot felul de lucruri urgente, care nu lasă spaţiu lucrurilor importante. Şi ştiţi ce? Aproape sigur că nu e doar o impresie ;).

Desigur, nu pot uita că Isus l-a asigurat pe Petru că "porţile iadului nu vor birui" Biserica. Cu atât mai mult, sper că nu o vom "birui" noi! Cred că trebuie să ascultăm Inima, care, cu o voce slăbită, ne spune că greşim; că de fapt trebuie să lucrăm împreună; că Biserica nu înseamnă Episcopul şi atât; că credinciosul de rând nu este doar un "beneficiar" de servicii (liturghii, parastase, botez ş.a.), ci trebuie să fie şi un "furnizor" de servicii. Cu toţii trebuie să fim slujitori ai lui Dumnezeu, conduşi de Slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu. "Să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele" (1Cor 12,25). Trezirea!!! Nu poate fi trup format doar din picioare. Nici societate formată doar din poştaşi. Precum nici Biserică formată doar din Episcopi, sau doar din preoţi, sau doar din călugări, sau doar din credincioşi. Cu umilinţă îmi permit să închei: Cine are urechi de auzit, să audă!

Radu Capan
www.capan.ro