MEDITAŢII

Domnul meu şi Dumnezeul meu
- 5 mai 2005 -

La o oră de filozofie, profesorul a abordat cu studenţii tema existenţei lui Dumnezeu. El i-a întrebat: "Cine din această aulă l-a auzit vreodată pe Dumnezeu?" Nu a răspuns nimeni. "Cine din această aulă l-a atins vreodată pe Dumnezeu?" Din nou, tăcere. "Cine din această aulă l-a văzut vreodată pe Dumnezeu?" Pentru a treia oară nu a primit nici un răspuns. Atunci profesorul a conchis: "Vedeţi deci, Dumnezeu nu există!"

Unul dintre studenţi nu era însă de acord cu construcţia logică expusă de profesor, şi a cerut permisiunea să vorbească. Profesorul a acceptat, iar studentul, ridicându-se în picioare şi, privindu-şi colegii, i-a întrebat: "Cine dintre voi a auzit vreodată creierul profesorului?" Linişte. "Cine dintre voi a atins vreodată creierul profesorului?" Linişte adâncă. "Cine dintre voi a văzut vreodată creierul profesorului?" Din nou nici un sunet. Studentul a tras concluzia: "Atunci, conform logicii profesorului nostru, trebuie că este adevărat că nu are creier!"

* * *

Am fost la sfârşitul săptămânii trecute la Slujba Învierii, într-o parohie oarecare (de oraş). Ca de fiecare dată la Paşti, lume multă, imposibil de înghesuit între pereţii bisericii, ceea ce te face să te întrebi de unde au apărut cu toţii?! Mi-am amintit de o poantă - sau o întâmplare adevărată? - ce spune că un preot, într-un astfel de context, le-a spus credincioşilor: "Dragii mei, pentru că nu am să vă mai văd până la anul de Paşti, permiteţi-mi să vă urez de pe acum sărbători fericite pentru Crăciun şi numai bucurii şi fericire pentru Noul An."

În câteva minute, în jurul bisericii se formaseră zeci de "bisericuţe", grupuri de câte două, trei sau mai multe persoane. Tocmai pentru că nu se mai văzuseră de un an, membrii acestor "bisericuţe" erau extrem de activi din buze, împărtăşindu-şi ce mai făcuseră între timp, ce haine mai sunt la modă, ce mai face fostul coleg de şcoală, ce muzică mai ascultă, şi alte astfel de teme "fundamentale" pentru momentul liturgic în care ne aflam. Fundalul sonor prea palid al slujbei (oare preotului şi/sau curatorilor nu le ajung 40 de zile de Post pentru a pregăti sonorizarea pentru Paşti? sau pe români nu numai iarna îi surprinde mereu, ci şi venirea Paştilor?) era aproape acoperit de zumzetul credincioşilor din tribul "o-zi-din-an-la-biserică-ajunge-căci-ce'i-prea-mult-nu'i-sănătos", care se întrerupeau doar pentru a cânta "Cristos a Înviat!" În fine, dacă mai amintesc şi îmbulzeala de la final, pentru luarea paştilor, veţi spune că sunt prea tragic.

Întors acasă am avut cumva un gust amar. Poate la anul voi fi mai matur spiritual, şi lucrurile lumeşti, vacarmul lumii, nu mă va deranja. Anul acesta însă, trebuie să recunosc cu toată ruşinea, deşi prezent fizic, am fost totuşi absent de Paşti. Ca probabil majoritatea celor "prezenţi" la slujbă. Mai ştim însă unul care a absentat, chiar şi fizic, în Duminica Paştelui: Toma. Dintre toţi apostolii, el este singurul care ratează momentul întâlnirii cu Isus, înviat. În timp ce ceilalţi apostoli erau împreună, Toma... nu ştim ce făcea, dar ştim că nu era acolo. Când aude de la ceilalţi apostoli că Isus este viu, că a fost acolo, în acea cameră, cu ei, Toma răspunde cu neîncredere: "Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede".

Omul de astăzi, care nu merge duminica la biserică, se află cumva în situaţia lui Toma. Aude despre Isus, dar lipseşte de la întâlnirea cu el. În timp ce ceilalţi sunt întăriţi în credinţă de Isus, omul nostru "modern" devine sclavul îndoielilor. Lipsit de harul credinţei, lui nu îi rămâne să "creadă" decât în ceea ce poate vedea, atinge, măsura, cuprinde. Este fără îndoială o boală a vremurilor recente. "A fi" a devenit un concept prea abstract, nepalpabil, filozofic, aşa că existenţa a ajuns să se măsoare după concretul "a avea". Banul, maşina, casa, mâncarea, telefonul mobil, acestea sunt lucrurile care există. Restul, adică Dumnezeu, mântuirea, viaţă după moarte, şi altele, sunt lucruri nesigure, de a căror realitate omul se îndoieşte. Ce e de făcut atunci? Ne spune Toma, din propria lui experienţă: "Nu lipsi duminica viitoare de la biserică!" (nu căutaţi citatul, nici măcar în texte apocrife). "Doar acolo îndoielile tale se vor transforma în credinţă. Şi crezând, vei fi mai fericit decât mine! Căci Isus însuşi a spus: 'Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!'"

După două mii de ani, pare greu să mai crezi în Isus Cristos. Doar că Isus Cristos, prin moartea sa, nu a pus punct unei propoziţii, ci a marcat începutul unei noi istorii. O istorie din care El nu lipseşte. În fiecare moment, în mii de locuri de pe acest pământ se celebrează Sfânta Liturghie. În toate aceste locuri, pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele său. El este prezent în mod real, nu simbolic, gata să ne transforme îndoielile în certitudini ale credinţei. Proclamând Anul Euharistiei, Biserica Catolică îşi pune încă o dată speranţa că omul modern va redescoperi importanţa Sfintei Liturghii, a celei duminicale în primul rând, nu pentru ceremonial, şi nici pentru preotul de la altar, ci pentru Cristos, pentru ca crezând în El, să exclamăm şi noi: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!"

* * *

Un om i s-a plâns preotului că de fiecare dată când vine la biserică aude aceeaşi predică. Preotul i-a răspuns: nu mai veni doar de Paşti, vino la biserică şi peste an, şi atunci nu o să mă mai auzi predicând doar despre Învierea Domnului, ci şi despre alte momente din viaţa Mântuitorului.

Să ne dea Domnul lumină să înţelegem importanţa participării duminicale la biserică, a prezenţei totale, nu doar biologice. Cât despre mine, deja încep să uit nemulţumirile de la slujba de duminica trecută, şi privesc cu nerăbdare spre duminica ce vine. Aştept întâlnirea cu Domnul meu şi Dumnezeul meu, să mă las în mâinile Lui, să mă întărească în credinţă.

Radu Capan
www.capan.ro