MEDITAŢII

Delicateţea tăciunelui
- 14 aprilie 2005 -

Un preot paroh a auzit odată că unul dintre credincioşii săi şi-a anunţat prietenii că nu va mai veni la biserică. Argumentul său era unul binecunoscut: poate comunica cu Dumnezeu la fel de bine, afirma el, şi în mijlocul naturii, ca între zidurile bisericii. Era iarnă, iar preotul s-a gândit să îl invite la el acasă. Cei doi s-au aşezat în faţa şemineului şi au început să vorbească, de toate, dar nu despre frecventarea bisericii. După câtva timp, preotul a luat cleştele de lângă şemineu şi a prins cu el un cărbune, pe care l-a scos din foc. A pus apoi tăciunele aprins pe cimentul din faţa şemineului. Amândoi îl priveau în tăcere, observând cum acesta începe să nu mai ardă, devine cenuşiu, se stinge... în timp ce ceilalţi din şemineu continuau să ardă. Lecţia tăcută a preotului nu a trecut neauzită. După câteva minute de tăcere, bărbatul a ridicat ochii, l-a privit pe preot şi i-a spus: "Ne vedem duminică la biserică."

* * *

Când am citit această scurtă povestioară cu tâlc, am rămas puţin descumpănit, neînţelegându-i mesajul. M-am luminat apoi înţelegând lecţia tăciunelui singuratic, care, de unul singur, nu poate să facă un foc, ci se stinge rapid. Şi dacă unii ar fructifica povestioara în primul rând pentru a sublinia importanţa mersului la biserică, eu aş dori să evidenţiez alte două idei. Prima ar fi nevoia noastră de comuniune. Acum câteva săptămâni, într-o sâmbătă, profitând de soarele de afară, mi-am luat copiii la o plimbare în centrul oraşului. Urcând în troleu, ne-am aşezat pe scaune, trezindu-ne imediat chestionaţi: "Unde mergeţi?" Un bătrânel din faţa noastră ne privea curios. Copiii i-au răspuns, au urmat noi întrebări, am mai răspuns şi eu... şi am ajuns la un dialog în toată regula. După câteva staţii am coborât, lăsându-l pe bătrân în troleu. Copiii m-au întrebat: "Da' cine era?" "Nu ştiu", le-am răspuns. "Cu siguranţă un bunic ce nu are nepoţii lângă el, şi care nu are cu cine vorbi. Aşa că s-a bucurat să poată vorbi cu noi." În fine, câteva zile mai apoi, ieşind de la serviciu, o bătrânică mă salută. Am salutat-o şi eu, scormonindu-mi memoria, poate îmi amintesc cine este. M-a rugat să o ajut să îşi tragă vesta pe spate. Singură fiind, nu avea cine să o ajute să îşi ia vesta, dar nici nu avea cu cine povesti... aşa că a ieşit în stradă! M-am trezit în câteva minute angrenat într-o discuţie despre fetele ei, despre meseriile lor, despre cât sunt de realizate.

Acestea sunt însă excepţii. Probabil ca şi Dvs, prefer ca pe troleu fiecare să îşi vadă de ale lui, să fim străini unul de altul. Şi tot ca şi Dvs, îmi schimb direcţia când văd în zare câte un singuratic ce abia aşteaptă să prindă în plasa lui pe cineva care are câteva minute să îl asculte. Activismul care ne etichetează existenţa ("iartă-mă, sunt ocupat") a devenit un aprig duşman al comuniunii. Relaţiile noastre umane sunt tot mai de suprafaţă, până acolo încât familia, locul de muncă, societatea în sine, nu mai sunt nişte comunităţi în sensul clasic, creştin, ci nişte sume reci de organisme biologice, de indivizi. Mutând accentul de pe familie pe individ, societatea subminează constant conceptul de comunitate, de comuniune. Aşa se face că nu sunt singuri doar bătrânii, ci fiecare dintre noi. Când avem o greutate la cine apelăm? La comunitatea parohială? Hai să fim serioşi! Mi se pare, şi să dea Domnul să mi se pară doar, că pierdem pe zi ce trece tot mai mult capacitatea de a ne conecta unii cu alţii la un nivel profund. Şi uite aşa, devenim o societate a tăciunilor în stingere, o societate de oameni cenuşii la faţă, şi la suflet.

De fapt, se pare că ne-am întors în epoca de piatră. Sateliţii ultrasofisticaţi şi hainele din fibre sintetice sunt doar aparenţa. În fapt, nu ştim să comunicăm decât urlând, impunându-ne punctul de vedere. Dacă celălalt nu răspunde după cum vrem noi, punem mâna pe un "os de dinozaur" şi lovim. Aceasta este "civilizaţia" noastră. Săptămâna aceasta am comandat o carte prin Internet. Am primit un email scurt şi sec: "comanda minimă 150.000 lei". Am răspuns cerându-mi scuze şi solicitând încă o carte, pentru a depăşi pragul minim. Nu mi s-a răspuns. Am mai scris încă o dată, rugând confirmarea. Am primit din nou un răspuns concentrat: "comanda se va expedia" - fără introducere, fără încheiere. Uau! Cuvintele "Bună ziua" să fi dispărut din limba română? Desigur că nu. Doar că nu mai ştim comunica. Nu mai ştim ce înseamnă politeţea, angajamentul, dedicarea, mângâierea, slujirea, sacrificiul... Nu mai ştim să interacţionăm unii cu alţii. Nu mai ştim să formăm cu ceilalţi o comunitate reală, fundamentată pe iubirea semenului, în care interesele noastre să fie conjugate cu interesele celorlalţi, în care să ne pese cu adevărat de cel de lângă noi... Şi totuşi, situaţia nu este pierdută. Cărbuni cu două picioare, şi cu cap, avem atâtea ocazii să ne "întoarcem" - dincolo de sensul fizic, al deplasării - în comunitate şi în comuniune. Chiar şi nebunul de pe stradă a cărui poftă de dialog urlă a singurătate, este o astfel de ocazie.

* * *

În fine, m-aş opri în ultimele rânduri la ceea ce pe mine m-a impresionat cel mai mult la povestioara de mai sus: delicateţea extraordinară şi forma neaşteptată a mesajului ei. Mult timp după ce am citit povestioara m-am tot minunat cum un tăciune cenuşiu a putut să comunice o lecţie atât de profundă, încât să producă într-un om o schimbare de 180 de grade. O mustrare, pe orice ton ar fi folosit preotul, aproape sigur că nu l-ar fi ajutat. Dar Domnul a găsit să inspire o "predică" mai deosebită. De nenumărate ori de fapt Domnul ne vorbeşte prin întâmplări ale vieţii. În ultimele 30 de reflecţii pe care le-am semnat, ajungându-l din urmă - numeric doar - pe respectabilul meu predecesor, pr. Iosif Dorcu, am încercat tocmai acest lucru: să scot din ceea ce am citit, am auzit şi mi s-a întâmplat, lecţia de la Dumnezeu. Am fost norocos căci, cu gândul că trebuie să scriu aceste reflecţii, am fost mai atent la mesajele "ascunse" din jurul meu, mai atent la a descoperi urmele lui Dumnezeu într-o existenţă în lume, nu în mănăstire. Mă consider astfel cel mai câştigat din aceste treizeci de reflecţii. Drept pentru care vă mulţumesc foarte mult.

Radu Capan
www.capan.ro