MEDITAŢII

Lacrima
- 27 noiembrie 2003 -

Pe când eram copil circula o ghicitoare - întrebare foarte simplă: "Care este apa în care nu există nici măcar un firicel de nisip?". Răspunsul era: "Lacrima". Şi mi-a rămas prezentă mereu în minte această întrebare.

Cred că toţi am trăit nenumărate sentimente atunci când am lăcrimat sau atunci când am văzut pe alţii lăcrimând lângă noi.

Lacrima, oricât ar fi ea de invizibilă, transparentă, şi minusculă, ne vorbeşte despre nenumărate trăiri ale noastre.

Mai întâi lacrima e semnul durerii fizice. Când ne lovim, când avem o rană deschisă, nu trebuie să spunem că ne doare ceva. Ochii, dar mai ales lacrimile, vor grăi celor din jur despre suferinţa noastră. E cea mai banală lacrimă care nu are numaidecât o încărcătură emoţională.

Apoi e lacrima de dor. Câte fete nu plâng îndelung după cel iubit plecat departe! Folclorul românesc abundă în asemenea exemple. Iată o strofă: "Tu cătană cât ai stat / Eu mereu am lăcrimat./ În batista cea cu-o floare / Eu am strâns lacrimi amare." Câte mame nu varsă mereu lacrimi după copiii care sunt plecaţi departe! Şi mai ales acum, când atâţia tineri sunt plecaţi peste hotare, câte mame nu şi-au făcut din plâns un obicei zilnic!

Câte persoane plecate în străinătate nu plâng de dor după cei de acasă, după ţara lor, după satul lor! Nu o să vă vină să credeţi, dar am văzut bărbaţi în toată firea, muncitori în Israel, care, seara, întorcându-se de la lucru, închişi în baraca lor, plângeau în hohote ca un copil. Surprinzându-i, i-am mai întrebat: "De ce plângi?" Răspunsul era unul singur: "Părinte, nu mai pot de dor de casă şi de copii!". Lacrimi, amare lacrimi, dar care, se pare că uşurau sufletul. Exact ca-n vorba cântecului: "Doar plânsul ne-a mai rămas / şi lacrima pe obraz!"

Mai este şi lacrima despărţirii. Îmi amintesc de mama mea că am văzut-o lăcrimând atunci când mi-am luat valiza şi am pornit la armată. De obicei, probabil, ca să ne menajeze, nu plângea de faţă cu noi. (Aşa fac multe mame pentru ca să nu-i îngrijoreze pe copii despre suferinţa lor.) Dar atunci nu a mai rezistat, ştiind că plec aşa departe, şi a izbucnit în plâns.

Toate despărţirile mai îndelungate se lasă cu vărsare de lacrimi. Sărutările de mâini, îmbrăţişările, cuvintele nu au atâta greutate cât au lacrimile. Lacrimile celor două persoane care se despart se unesc, formând un tot, ca o legătură de comuniune şi ca o amintire care rămâne permanentă, de neuitat.

Tot lacrimi de despărţire sunt şi acelea care curg când ne moare cineva drag. Însuşi Isus, ne spun evangheliştii, a lăcrimat când a auzit de moartea prietenului său Lazăr.

Nu am înţeles niciodată rolul bocitoarelor din anumite zone ale ţării. Ele nu ştiu să verse lacrimi. Ele joacă doar un teatru sinistru. Lacrimi ştiu şi pot să verse doar cei care au iubit persoana plecată în lumea de dincolo.

În jurul mormintelor s-au vărsat întotdeauna lacrimi amare, lacrimi de jale: copii care au lăcrimat la despărţirea de părinţi, mame care şi-au pierdut copiii în floarea vârstei, soţi şi soţii care şi-au pierdut partenerul de o viaţă.

Îmi vine să cred că florile de pe morminte cresc adesea udate de lacrimile celor rămaşi pe marginea gropii.

Vreau să amintesc aici şi de lacrimile de căinţă, care vindecă sufletul. Cel mai concret exemplu este al Sfântului Petru. După ce a greşit, trădându-l pe Isus, el şi-a plâns până la moarte păcatul. O tradiţie spune că aşa de multe lacrimi i-au curs încât pe obraz i s-au format două şănţuleţe. Pe de altă parte Iuda nu a fost în stare să verse o lacrimă, şi din cauza asta s-a pierdut pentru totdeauna.

Un alt exemplu este al Mariei Magdalena, care, cu lacrimile sale, i-a spălat picioarele Domnului. Aceste lacrimi i-au adus cel mai mare dar: iertarea.

Dar, cu siguranţă, nu totdeauna lacrimile sunt de durere.

Într-o seară am sunat la telefon o rudă. Din primele cuvinte mi-am dat seama că plângea. Am întrebat-o: "De ce plângi?" "Pentru că mi-e tare dor de mama, care este plecată în străinătate. Nu mai pot!" "Şi de ce trebuie să plângi?" - am continuat eu. "Pentru că aşa simt că mă liniştesc, simt o uşurare şi o alinare a inimii." Nu am mai continuat discuţia, am închis telefonul, dându-mi seama că lacrimile au şi un rol mângâietor. Acea persoană simţea nevoia să se răcorească prin plâns.

La fel se poate spune despre lacrimile vărsate la o reîntâlnire între doi foarte buni prieteni, sau între părinţi şi copii care nu s-au văzut de ani şi ani de zile. E uşor de înţeles. Când privirile lor se vor încrucişa, deja din ochi se va scurge o lacrimă.

Dar sunt şi lacrimi de bucurie şi de emoţie. Foarte multe persoane plâng dacă citesc o carte, trăind emoţia pe care o trăieşte eroul cărţii. Sau mulţi plâng când văd un film, compătimind personajele. Sau în biserică, la predică, dacă se prezintă o povestire mai emoţionantă, mulţi lăcrimează. Dar după ce termină cartea, sau ies de la film sau din biserică, exclamă: "Vai, dar ce frumos a fost!" Nimeni nu acuză durere.

Şi am putea continua să vorbim mult despre lacrimi, chiar dacă nu totdeauna le-am înţeles rostul şi valoarea şi chiar bogăţia lor.

Aş mai spune: Vai de cei care nu varsă lacrimi! Trăirea lor e mai săracă. Cineva spunea că torţionarii, tâlharii, cioclii şi călăii nu ştiu să plângă. Ca şi Iuda. Se înţelege şi de ce. Ei nu ştiu să iubească.

Ori, există o legătură strânsă între iubire şi lacrimi. Cine iubeşte mult, va plânge mai abundent. Lacrimile vor vorbi totdeauna despre suflete sensibile şi inimi atente.

Concluzie: Nu provocaţi lacrimi altora fabricând durere şi suferinţă!

Dar daţi lacrimilor voastre dreptul să curgă. Dacă ele vor curge, vor răcori inimi, vor alina dureri, vor curăţa suflete, vor face să înflorească prietenii, vor reface speranţe, vor întreţine amintiri, vor uni oameni, vor întreţine iubiri, vor face să crească flori pe morminte! Lacrimile sunt limpezi pentru că sunt strecurate prin lumina ochilor. Ele sunt mărgăritarele ochilor noştri!

pr. Iosif Dorcu