MEDITAŢII

Moştenire de la Papa
- 3 aprilie 2005 -

Duminică, 3 aprilie, ora 24

Acum câteva zile a murit "unchiu' Eugen"*, atât de drag celor doi copii ai noştri (6 şi 4 ani). Am ezitat să le dăm ştirea seara, neştiind cum vor reacţiona. A doua zi, când i-am scos de la grădiniţă, le-am spus. S-au uitat puţin la mine, apoi au continuat să se îmbrace. Am rămas uimit, i-am întrebat dacă au auzit ce le-am spus, mi-au confirmat că da, şi că ştiu că Isus îl iubeşte pe unchiu' Eugen, care a fost închis de "răii de comunişti"... şi gata. Abia au trecut câteva zile, şi un alt membru al familiei noastre a dispărut: Papa. Aseară erau culcaţi deja, aşa că le-am spus dimineaţa. Similar: au stat puţin descumpăniţi, după care şi-au reluat activitatea. Hmmm... copii insensibili?!

De fapt în spatele "insensibilităţii" informaţiile erau procesate. Gândurile le mergeau înspre cei doi, iar momentele puţine în care mai scăpau la televizor au contribuit şi ele la explozia ce a urmat. Înainte de a se culca în seara aceasta, fetiţa a cerut să asculte CD-ul de muzică scos acum câţiva ani de Papa - de când era mică, muzica acestui album o liniştea... doar că acum... La un moment dat s-a pus pe plâns. "Mi s-a făcut dor de Papa", ne-a spus. Am oprit muzica, dar conexiunile începeau să iasă la iveală cu repeziciune. Imaginea cu Papa aplecându-se să sărute pământul, la coborârea din avion, - dintr-un promo la unul din canalele tv - ea a asociat-o cu o cădere şi cu moartea acestuia. "Nu aşa a murit! A murit în pat, liniştit, şi a mers la Domnul!" Nu s-a calmat însă: "De ce l-a împuşcat omul acela aşa de aproape?" Altă imagine, probabil alt promo. "Dar atunci Fecioara l-a salvat, stai liniştită!" A continuat însă să plângă, amintindu-şi imaginea difuzată astăzi cu Papa: parcă dormea, doar că era un altfel de somn. Şi cum un singur plâns nu era de ajuns, nu după mult timp s-a pornit şi băiatul: "Mi-e dor de unchiu' Eugen"... Într-un final am făcut o decadă de Rozariu, s-au potolit, iar acum dorm...

* * *

Acum vreo 24 de ore, plângeam noi... Nu am crezut că va fi aşa. Credeam că "iminenţa" de câteva zile a morţii Papei mă va face să mă obişnuiesc cu gândul, iar când se va întâmpla mă voi aşterne rapid să fac ştirile, ca un jurnalist (ce nu sunt). Mi-am tot repetat: nu fi prost, acum îi este bine, a ajuns unde dorea, acolo unde cu toţii dorim să ajungem - în braţele Tatălui! Degeaba, raţiunea nu reuşea să bată inima, nici să controleze glandele lacrimale. Şi m-am tot întrebat de ce? Sentimentalism? Din "datoria" de a-l plânge pe Papa? De fapt îl plângem pe Papa sau ne plângem pe noi? Probabil sunt multe răspunsuri, de la persoană la persoană. Pentru mine însă cred că răspunsul este că mă plâng pe mine. De cinci ani redactăm cu soţia aproape zi de zi ştiri despre Papa şi Vatican. Zi de zi respectul şi iubirea noastră pentru el s-au clădit, întărit, transformându-l într-un membru al familiei. Iar acum mă descopăr că am rămas fără el. Sistemul de gândire creştin îmi este înfrânt de sentimentul uman de singurătate: mă simt părăsit, debusolat, orfan. Dar poate aceste lacrimi, pe care le vărsăm fiecare când pierdem pe cineva drag, exprimă, la un nivel mai mult inconştient probabil, şi dorul inimii de fericirea veşnică, la care celălalt a ajuns, în timp ce noi am rămas aici, pelerini pe pământ. Deci s-ar putea ca durerea ce o simt şi lacrimile curse să nu ţină de Papa, ci - ciudată formă de egoism - de mine.

Ceva similar am regăsit însă şi în reacţiile altora. De exemplu reacţiile liderilor lumii. La o lectură atentă, ele dezvăluie că aproape fiecare lider nu îl laudă pe Papa pentru ce este... pardon, pentru ce a fost, ci pentru ce reprezintă pentru ei Papa. Americanul l-a lăudat pe Papa pentru că el le-a lăudat Constituţia. Regina de la Londra pentru strângerea relaţiilor cu anglicanii. Liderul palestinian pentru că a apărat drepturile palestinienilor. Kofi Annan pentru că "a simţit, ca mine, că în război pierdem cu toţii". De fapt mesajele liderilor lumii sunt în mare parte nu despre Papa, ci despre ei, despre ţara lor, despre interesele lor. Şi presa noastră a vorbit nu doar despre Vatican, ci mai ales despre faptul că România a fost prima ţară majoritar ortodoxă pe care Papa a vizitat-o. De fapt, toate aceste ultime zile nu l-au avut pe Papa ca element central, ci pe noi, ceilalţi. Papa a stat doar, retras, bolnav, a suferit, a făcut febră, şoc septic, iar mai apoi a murit în rugăciune. A fost un rol în umbră: nici unul dintre noi nu l-am văzut direct. Dar rolul său în umbră a scos în faţă alte milioane de actori. A făcut ca milioane de oameni să se roage. A rupt barierele confesionale, chiar religioase. A făcut ca până şi "ateii" să urmărească cu sufletul la gură evenimentele. A făcut ca toată lumea să îşi alinieze pulsurile haotice la un puls unic. Pentru câteva zile, toată lumea a fost catolică (nu, nu în sensul convertirii ei); creştinătatea a fost unită - aşa după cum şi-a dorit.

Mi se pare extraordinar cum acest venerabil bătrân de 84 de ani a reuşit - desigur, este planul divin - să facă şi din moartea sa o minunată experienţă mondială. Sub aparenţa că el ar fi personajul principal, a reuşit de fapt să ne implice pe toţi, făcând din noi personajul colectiv şi personaje individuale cu roluri la fel de importante. Evenimentul lui - moartea -, a devenit eveniment pentru noi, a devenit sursa unor experienţe personale la care fiecare a reacţionat într-un mod unic. Iar mărturiile postate în doar 24 de ore pe situl Catholica.ro arată că pentru mulţi ceea ce s-a întâmplat acolo este de fapt o valoroasă experienţă loco, personală.

Desigur, această fericită întorsătură nu vine din talentul actoricesc al tânărului Karol Wojtyla, ci din carisma care l-a caracterizat pe Papa Ioan Paul al II-lea. E drept, cu oamenii carismatici situaţia este adesea problematică: de regulă carisma îi face deosebit de atrăgători, interesanţi, fascinanţi. Am cunoscut astfel de persoane, clerici în speţă cu carismă, care îi atrăgeau pe credincioşi la... ei. Astfel că mase mari îi urmează pe aceşti clerici carismatici** pentru ei înşişi, nu pentru Cristos. Iar dacă ei mâine ar dispărea, "fanii" lor ar cădea într-o depresie cu risc mortal pentru suflet. Există însă şi persoane carismatice, precum Papa, care atrag la Cristos, al căror gigantism spiritual nu îl blochează în spate pe Dumnezeu, ci îl descoperă. Cei care i-au urmărit îndeaproape viaţa, sau cel puţin au citit despre ea, au putut să se convingă că la Papa totul conducea spre Cel al cărui Vicar a fost. Dacă de astăzi deja a început să fie numit Papa Ioan Paul cel Mare nu este pentru că a trăit atâţia ani pe Scaunul Sfântului Petru, ci pentru că şi-a trăit viaţa în Cristos, într-o continuă consecvenţă între cuvânt şi faptă, nu numai invitându-ne să facem la fel, ci şi demonstrându-ne că este posibilă o astfel de viaţă. Papa şi-a respectat angajamentul de a fi "slujitorul slujitorilor", şi, dacă dăm la o parte imaginea poleită oferită de mass-media, îl descoperim ca pe un om umil dar extraordinar de puternic, prin forţa care nu vine nici din bani, nici din poziţia ierarhică, ci de la Cristos.

Pe Cristos Papa l-a vestit într-un mod unic: prin întreaga sa persoană, prin întreaga existenţă. L-a predicat credincioşilor la Liturghii, la propus lumii în discursuri, la explicat în documente... Dar pe lângă vestirea prin cuvânt, a vestit prin viaţa lui, prin gesturile lui, chiar şi prin privirea lui. El tot a fost o predică. Am avut ocazia să îl întâlnesc o dată (ei! vedeţi ce ticălos sunt?! cică reflecţia este despre Papă, când de fapt ajung tot la mine), să îi fiu prezentat, să îi strâng mâna, să îi sărut inelul, să primesc binecuvântarea sa. În acele câteva secunde, mi-a aruncat o privire pe care mi-e greu să o descriu, deşi îmi este pe veci vie în memorie. A fost o experienţă similară uneia ce a avut loc la Reghin, cu câţiva ani înainte, când am fost cu un grup de prieteni la Cardinalul Alexandru Todea. Pe atunci Cardinalul, deşi paralizat, se mai putea deplasa, dar foarte greu: la plecare a fost ajutat să iasă în capul scărilor. În forfota plecării, l-am privit. Şi el mă privea... În ambele cazuri am întâlnit o privire care te pătrunde, te interoghează, te provoacă, dar nu o poţi traduce în cuvinte. În ambele cazuri - este convingerea mea - între suflete a avut loc un dialog, care trebuie că are legătură cu implicarea mea de acum în Biserică. Şi dacă ne gândim că Papa s-a întâlnit cu milioane de persoane, cu enorm de multe a vorbit, sau le-a atins, sau le-a privit în ochi, putem intui dimensiunea impactului pe care acest om l-a produs în sânul omenirii.

Ni l-a predicat pe Cristos. Ne-a condus, cu carisma sa, la Dumnezeu. Confirmarea acestor afirmaţii vom fi chiar noi, trebuie să fim noi! Pentru câtva timp, îl vom mai plânge pe Papa (de fapt pe noi); vom mai vorbi frumos despre Papa (de fapt vom vorbi despre noi). Dar după ce vom fi lăcrimat destul, după ce reacţia umană va trece, inevitabil ne vom muta privirea de pe Papa Ioan Paul al II-lea pe Cristos, despre care vom vorbi, pe care îl vom mărturisi prin existenţa noastră, în care ne vom duce viaţa. Aceasta va fi dovada înţelegerii mesajului său. În ultimele zile am auzit repetat până la obsesie: "nu putem face altceva decât să ne rugăm pentru Papa". Evident, frumos gând! Provocarea aşternută în faţa noastră este însă mult mai mare: să transformăm Magisteriul său (înţelegând mai mult decât documentele) în principii concrete pentru viaţa noastră. Trecând la Domnul, Papa ne-a lăsat fiecăruia dintre noi o moştenire uriaşă. A nu o fructifica este semn fie de prostie, fie de lipsă de respect. Să nu uităm deci că, după această perioadă a cuvintelor, trebuie să vină cea a faptelor. Să dea Domnul ca următorul Papă să ne ajute în chivernisirea moştenirii predecesorului său.

Radu Capan
www.capan.ro

* pr. Eugen Popa
** nu mă refer la mişcarea carismatică