MEDITAŢII

Situaţia este sub control!
- 31 martie 2005 -

Zilele trecute am găsit pe Internet un program trăznet! M-a atras descrierea lui: "Te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu veghează cu adevărat asupra ta? Doreşti să ştii dacă El este acum în cameră cu tine? Atunci de ce nu descarci God Detector (Detectorul de Dumnezeu) şi să afli sigur? Nu mulţi ştiu că Dumnezeu emite radiaţii în banda 280-300GHz. God Detector este sensibil la toate radiaţiile în această bandă şi detectează vibraţiile cuantumului spaţiu-timp de fiecare dată când Dumnezeu este în apropiere. Nu mai trebuie să stai în îndoială. Detectorul este ca un ceas elveţian: funcţionează perfect şi captează prezenţa lui Dumnezeu pe o rază de 100 de metri." Cool! În sfârşit un program spiritual, care îmi spune când Dumnezeu veghează asupra mea (atunci mă aşez rapid în genunchi la rugăciune, ca un copil cuminte), şi când nu (ura! atunci îmi pot face de cap). Nu, nu este un banc: programul există, iar dovadă este imaginea alăturată şi link-ul pe care îl voi da la sfârşitul reflecţiei pentru cei dornici să îl descarce!

Este însă un banc, unul prost, foarte prost, să crezi că prezenţa lui Dumnezeu oscilează ca acul acelui program. Probabil sunt unii care descărcă programul şi îl privesc îndelung, aşteptând ca acul să treacă la Yes, dar acesta, culmea, va sta tot la No. Partea surprinzătoare este că atunci programul într-adevăr detectează ceva: nu că Dumnezeu nu este aproape de utilizatorul programului, ci că acela este departe de Dumnezeu.

* * *

Creştinismul nu are un Dumnezeu distant la care ne conectăm ca la Internet, ci unul care este foarte aproape de noi, căci în El "trăim şi ne mişcăm şi suntem" (Fapte 17,28). Aşa că poate mai de folos ne-ar fi un program care să detecteze voia lui Dumnezeu! Ne-ar place, sunt sigur, să ştim exact ce vrea Dumnezeu de la noi, să avem o confirmare clară - printr-un semn - dacă într-un moment anume suntem sau nu pe calea cea bună. După cum de asemenea ne-ar place să ştim ce ni se va întâmpla mâine, sau altcândva în viitor, şi de aceea - deşi buni creştini! - tragem din când în când cu ochiul la horoscopul din ziar; sau ca surprizele în viaţă să fie doar plăcute, şi atunci începem să purtăm rozarii, scapulare, medalioane, şi altele, ca pe nişte obiecte magice. Îmi amintesc că în copilărie am citit o carte de la Editura Rusă, în care se făcea apologia omului modern, ce apasă un buton în hidrocentrala din munţi şi tot oraşul de la poale se luminează. Ce Dumnezeu!?, scria autorul bolşevic, ce Creaţie!?, omul modern este adevăratul dumnezeu care spune: "Să se facă lumină!" şi totul se luminează. Copil mic şi prost, am rămas impresionat de grandoarea "noului om". Iar de atunci tehnica ne-a adus tot felul de minunăţii, făcându-ne tot mai stăpâni pe universul din jur: uşa de la garaj este cu telecomandă; televizorul este cu telecomandă; ba şi combinele audio şi luminile din tavan sunt acum cu telecomandă. Cuptoarele cu microunde transformă munca bunicii într-o joacă: din butoane! Progresul a început să se măsoare în controlul pe care îl avem asupra universului. Şi noi am ajuns desigur subiectul controlului, în sens mecanicist. Orarul de şcoală sau serviciu, orarul curselor de autobuz, orarul programelor de televiziune, şi multe alte orare ne dictează existenţa şi o pun ca într-un raft: Doamne fereşte să se întâmple ceva cu această ordine! Nu cumva să se întâmple ceva neprevăzut, mai ales dacă este de rău! Doar că ordonarea adusă vieţii nu este spre eliberarea, ci spre subjugarea ei.

Şi uite aşa ajung din nou la bunica mea (personaj frecvent al reflecţiilor, ca poveştile science-fiction, doar că ea este reală). Ea m-a crescut până înainte de majorat, obişnuindu-mă cu refrenul: "vai, voi ajunge eu oare...?" Mai întâi a fost: "voi ajunge eu oare să trăiesc până ajungi la liceu?" Iaca am ajuns la liceu şi bunica m-a văzut. A urmat: "dar voi ajunge eu oare să trăiesc să te văd student?" Şi a ajuns. "Oh, dar voi ajunge eu să te văd căsătorit?" Şi a ajuns! "Ei, dar să am strănepoţi, voi ajunge?" Aţi ghicit: a ajuns! Aceste frământări s-au înmulţit odată cu vârsta, exprimate acum ca afirmaţii "sigure". "Nu voi mai prinde revelionul!" "Nu voi mai ajunge până în vară!" Au apărut şi condiţionările: "Dacă iese Băsescu la alegeri, am să mor!" Trăieşte! Şi aş putea să continui cu zeci de exemple, multe hilare. M-am obişnuit în atâţia ani cu bunica şi am ajuns să o şi înţeleg: cu frica de moarte cu care trăieşte, i-ar place să ştie data exactă când va muri. Nu ştiu cum ar reacţiona dacă ar afla cumva, printr-o viziune, această dată; m-aş îndoi că ar linişti-o. Dar ştiu că sufletul îi este măcinat de gândul că moartea va veni cândva, într-un moment pe care nu îl poate controla: nu ştie cum va veni, unde o va găsi...

Însă nu numai moartea am vrea să o putem controla, ci şi venirea vieţii. Am aflat cu surprindere despre o tradiţie în SUA: programarea naşterilor. De ce naşterea să fie un eveniment necontrolat? De ce să stai cu teama că mamei i se rupe apa în timp ce este pe stradă? De ce să alergi - cu maşina, evident - în mijlocul nopţii prin oraş, spre maternitate? Există o soluţie mai simplă: programarea naşterii de către medic şi părinţi la o anumită dată şi oră. Poate joi tatăl este ocupat, aşa că mai bine se pune pe vineri. Sau poate şi mai bine sâmbătă dimineaţa, pe la 10: că suntem cu toţii liberi, şi mai este şi ziua bunicului, aşa că forţăm coincidenţa, dacă tot îi va purta numele. Nu aş şti să spun cât de curente sunt aceste practici, dar am citit mărturia unui tată, catolic, ce recunoştea că aceste naşteri îi privează pe părinţi de surpriza naşterii, de bucuria pe care doar neprevăzutul o poate da. O naştere programată devine mai degrabă un punct în agendă, decât un moment binecuvântat.

Controlul asupra propriei existenţe este o dorinţă periculoasă. Aş vrea să mă laud că eu nu fac aşa, dar frecvent mă întorc butoi de nervi de la serviciu, când ceea ce mi-am propus dimineaţa să fac să duce pe apa sâmbetei datorită apariţiei multor lucruri neprevăzute. Vai şi amar de cel care îmi strică programul cu vreo solicitare: are parte de o "disponibilitate" din partea mea... deloc creştină. Mă tot gândesc, poate ar trebui să schimb puţin rugăciunea "Tatăl nostru": partea cu "facă-se voia Ta" în "respecta-s-ar programul meu". Sau mai bine să mă schimb eu, să renunţ la robotizarea propriei mele vieţi, pentru a o lăsa în mâinile celui pe care îl recunosc ca Stăpân al ei. Şi cred că acum este timpul... Numărătoarea inversă a început la noi în familie, iar al treilea copil al nostru poate apărea în orice moment... chiar şi când scriu aceste rânduri. Chiar de am locui în America, tot nu am forţa momentul venirii ei. Este o aşteptare atât de dulce! Fiorul aşteptării este sublimat de gândul la fiinţa pe care în curând o vom ţine în braţe!

...

Este însă o mică problemă: bunica, în şirul ei de predicţii, şi-a spus de la începutul sarcinii că, "dacă vine o fetiţă, voi muri". Conform celor spuse de medic, se pare că vom avea din nou o fetiţă, aşa că... privim cu optimism! Dacă de atâţia ani s-a perfecţionat în pariuri necâştigătoare cu moartea, bunica va supravieţui momentului în care va deveni pentru a treia oară străbunică. Nu credeţi şi voi?

Radu Capan
www.capan.ro

Link-ul promis: http://pages.prodigy.net/ticket2ride/programs/