MEDITAŢII

Industria jucăriilor. Industria morţii
- 24 martie 2005 -

În octombrie 1995 a avut loc ultima naştere a unei fiinţe umane. În mod misterios, lumea şi-a pierdut capacitatea reproducerii. Consecinţele asupra acestei lumi fără viitor sunt grave. Şcolile se închid, locurile de joacă sunt goale, iar societatea se pregăteşte să închidă definitiv ochii. Toţi cei care suferă de vreo boală, sunt sfătuiţi să se sinucidă. Afecţiunea umană, în lipsa copiilor, se întoarce spre jucării şi animale... dar fără succes. Acesta este cadrul romanului "Copiii oamenilor", al scriitoarei P.D. James. Cunoscută pentru romanele ei poliţiste, în lucrarea tocmai amintită ea schimbă registrul în favoarea ficţiunii, oferindu-ne astfel ceea ce unii au descris a fi "un roman pro-life involuntar". Dar oare este un roman de ficţiune?

Desigur, în societatea noastră se mai nasc încă copii. Tot mai puţini însă. Nu cu multe zile în urmă am putut citi cu toţii o cutremurătoare ştire: în România un sfert de milion de vieţi sunt ucise înainte de a se naşte. Consecinţele le simţim: şcolile, chiar dacă nu se închid toate, ca în romanul lui James, se împuţinează totuşi. Sunt şi şcoli închise, iar în cele rămase numărul de clase se reduce de la an la an. Scăderea natalităţii este un import occidental, din valul mai larg al importurilor din occident - după principiul "orice vine de acolo e bun!" -, dar care, departe de a fi un dar, este o boală. Îmbătrânirea Europei este un fapt despre care tot auzim, dar bag de seamă că nu îl şi pricepem. Statistici triste ne arată că acest continent pretins creştin devine tot mai musulman. Având şi zece copii, familia musulmană strămutată în Europa prinde rădăcini. Dar probabil este nevoie de timp: după ce se vor occidentaliza până în măduva oaselor, şi musulmanii, din ţările lor de origine sau de adopţie, vor deveni ca noi - agenţi ai morţii.

Înaintea lor au căzut pradă occidentalizării asiaticii. Japonia este poate cel mai trist exemplu, şi poate locul ce pregăteşte terenul pentru ca romanul lui James să devină din roman ştiinţifico-fantastic unul istoric. Dintr-o societate tradiţionalistă, care punea accentul pe valori umane, astăzi Japonia este o ţară ce moare încetul cu încetul. Copiii sunt o specie pe cale de dispariţie, natalitatea înregistrând aici cote incredibil de mici; în schimb foarte mulţi mor la peste 100 de ani. Femeia japoneză a lăsat mersul umil în spatele bărbatului pentru carieră, iar căsătoria este o opţiune tot mai târziu aleasă. Societatea de aici a devenit una a singurătăţii: a bătrânilor fără nepoţi, a adulţilor fără soţ sau soţie. Şi unde putea să caute soluţia problemei o ţară a tehnologiei... decât în tehnologie?! Tot la câteva luni vedem pe la ştiri câte o invenţie care, departe de a fi amuzantă, strigă a disperare. Mai întâi au fost pernele în formă de braţ masculin, pe care femeile le-au cumpărat în cantităţi uriaşe, pentru ca seara, la culcare, să aibă senzaţia că se cuibăresc în braţele unui bărbat, care le protejează... Mai apoi a venit şi replica, o altă pernă ce oferă senzaţia bărbaţilor că se culcă pe poala unei femei. Desigur, perna este disponibilă cu fuste în diferite culori!

Maximul de barbarie sufletească a sosit însă acum câteva luni, cu noua jucărie numită Yumel (de la cuvântul japonez "yume", însemnând vis). Această păpuşă, de 37 de centimetri şi 80 de dolari, este asemenea unui băieţel de câţiva anişori, şi dispune de un vocabular format din 1.200 de fraze. Nu are inimă, dar are un procesor foarte isteţ, care îi permite să se culce şi să se trezească odată cu stăpânul, iar când constată că culcarea şi trezirea au loc neregulat, întreabă: "Nu cumva munceşti prea mult?" Aceeaşi întrebare o pune şi dacă nu îi acorzi suficientă atenţie. Dacă eşti grijuliu cu el, toată ziua va cânta şi va fi vesel. Îţi va cere chiar să îi cumperi jucării! Iar seara, când ochii i se închid de... era să spun că de oboseală, dar de fapt i se închid că aşa a fost programat, îţi va spune: "Mă simt aşa de bine! Noapte bună!" În fine, ca orice copil, Yumel pune o groază de întrebări. Una dintre ele a fost "De ce au elefanţii nasul atât de lung?" Spun "a fost" pentru că întrebarea a trebuit modificată în exclamaţie, "Ce nas lung au elefanţii!" după ce mai mulţi posesori ai jucăriilor Yumel s-au plâns fabricanţilor că nu au ştiut să răspundă la întrebare.

Trist... cumplit de trist... Într-o societate în care copiii sunt tot mai puţini, industria de jucării a fost inventivă, creând jucării pentru bătrâni. Doar că nu li se spun jucării, ci "parteneri vindecători", pentru vindecarea singurătăţii pensionarilor. Şi se cumpără! Se cumpără în cantităţi mari, fiind un adevărat succes comercial! Oribila ficţiune a lui James prinde viaţă în Japonia: în câteva decenii s-ar putea ca singurii copii să fie aceşti Yumel-i. Şi nu pentru că o misterioasă boală a eradicat fertilitatea, ci pentru că oamenii au ales să nu şi-o mai folosească. De ce? Pentru că sunt ocupaţi să se joace de-a cariera, de-a "vreau să fiu mare" (nu ca vârstă, ci ca funcţie). Pentru că jucăriile erotice pot da plăcere fără "pericolul" sau "boala" de a rămâne însărcinată. Pentru că este mai dulce să trăieşti o copilărie până muuuult după 30 de ani, decât să devii părintele unor copii.

Industria jucăriilor şi-a schimbat faţa. Ea nu a existat la început: părinţii construiau jucării pentru cei mici; copiii înşişi îşi construiau jucării. Astăzi avem în schimb o uriaşă industrie ce distruge imaginaţia, creativitatea, uscând şi buzunarul. În plus astăzi industria jucăriilor nu mai produce doar jucării în sensul clasic (păpuşa, căluţul, cuburile...), ci s-a extins şi produce şi vibratoare şi prezervative pentru copiii-mari care nu sunt încă suficient de maturi să se bucure de darul procreaţiei; maşini şi vile pentru copiii-mari dornici să aibă tot mai multe în posesie; televizoare şi calculatoare pentru copiii-mari cu frică de lumea reală, şi care preferă să trăiască prin vedetele de film sau în spaţiul virtual, cu prieteni la care nu le ştiu culoarea ochilor, dar le ştiu ID-ul pentru Yahoo Messenger. Viaţa însăşi, în întregul ei, a ajuns un obiect de joacă pentru omul de astăzi. Iar omul, un copil prost.

Mega-industria jucăriilor este o problemă serioasă, cu care nu ne putem juca. Oricât de dulce este copilăria, trebuie să creştem, să lăsăm jucăriile deoparte şi să ne angrenăm în relaţii umane reale, profunde. O bătrânică japoneză de 82 de ani, mândră posesoare a unui Yumel, declara: "Vă mulţumesc pentru acest copil ce mi-a încălzit inima. Nu mai sunt singură. Îl cresc ca pe propriul meu copil." Dacă bucuria ei nu ne sună tragic în urechi, atunci peste câţiva ani ne vom cumpăra soţul sau soţia, unchii şi mătuşile, verişorii şi verişoarele, prietenii, ca jucării în dimensiune naturală, evident cu un vocabular mai bogat decât al lui Yumel... Brrr... Ce perspectivă terifiantă! Închei aici căci simt nevoia să îmi îmbrăţişez soţia şi copiii, care sunt, slavă Domnului, umani!

Radu Capan
www.capan.ro