MEDITAŢII

O specie oarecare, într-un colţ de univers?
- 24 februarie 2005 -

Acum câteva decenii, oamenii au trimis în spaţiu o navetă fără o destinaţie precisă. Speranţa era - şi este - că va ajunge cândva să fie interceptată de alte fiinţe, extra-terestre. Pe o placă ne-am desenat, pentru ca ipoteticele fiinţe să ştie cum arătăm. În navă au fost puse diferite "mostre" ale existenţei umane, inclusiv înregistrări simfonice. Şi nu ne-am mulţumim cu atât. Am transformat pământul într-o uriaşă ureche, cu zeci de antene gigantice, cu tehnologie de ultimă oră, cu costuri de miliarde de dolari, poate vom auzi vreodată - ca în filmul "Contact", vi-l amintiţi? - un puls regulat, un semnal care să ne dea de înţeles că nu suntem singuri. Nu se poate, gândim noi, ca un univers atât de uriaş să fie populat doar de noi.

Şi totuşi... acest univers a fost creat pentru noi şi doar pentru noi. Până acum câteva secole acesta era un adevăr prea puţin contestat. Omul ştia că este capodopera creaţiei lui Dumnezeu, creat "după chipul şi după asemănarea" Acestuia, pus în centrul universului, pe cea mai minunată planetă, stăpân peste "peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul" (Geneză 1,26). Copernic, şi mai apoi Galilei, au zdruncinat pentru prima oară această poziţie privilegiată a omului. Fără a nega adevărul ştiinţific al descoperirii lor, şi fără a mă ralia cumva cu intransigenţa de atunci a unor reprezentaţi ai Bisericii, nu pot totuşi să nu le dau o fărâmă de dreptate acestora din urmă. Neliniştea lor în faţa catalogării Pământului ca fiind o simplă planetă, a treia de la Soare, o vedem îndreptăţită astăzi de sentimentul de singurătate al speciei umane: suntem oare noi singurii din univers?

Dar omul nu s-a mulţumit să se detroneze doar din centrul universului. Îmbătat de ştiinţă şi de puterea minţii, a început să descopere propriile "adevăruri". Prea mândru ca să accepte că a fost creat de Dumnezeu, omul a preferat să se declare o maimuţă mai evoluată (într-adevăr, ce demnitate extraordinară să ai strămoş maimuţa!). Din coroana creaţiei, omul a devenit o ramură oarecare a arborelui speciilor. După ce s-a alungat pe sine din centrul universului, omul s-a alungat din vârful creaţiei. Suntem o specie oarecare, apărută la întâmplare, într-un colţ de univers? Suntem oare doar nişte animale cu o capacitate mai mare de a gândi? Faptul că delfinii par a avea un limbaj atât de evoluat, că maimuţele, chiar şi unele păsări, se folosesc de unelte, arată că nu suntem atât de speciali?

Într-o logică răsturnată - cu ajutorul cui, dacă nu al satanei?! - omul este de fapt după chipul şi asemănarea... maimuţei, trăieşte pe o planetă aruncată cine ştie unde în spaţiu, specia lui reprezentând un punct oarecare pe scara evoluţiei. Linia ce desparte omul de animale devine tot mai neclară, iar consecinţele nu lipsesc. Folosindu-se de biotehnologii ultra-moderne, mergând până la clonare, omul a reuşit să obţină performanţe mai bune în zootehnie. Pasul următor era inevitabil: de ce să nu se obţină rezultate mai bune şi cu specia umană? De ce să nu producem pe viitor doar persoane geniale, frumoase, excepţionale, pentru o societate perfectă? De ce dacă ne moare cineva drag să nu îl putem înlocui cu o clonă? De ce să nu facem armate de clone? Ş.a.m.d.

Şi dacă astfel de gânduri încă ne mai oripilează pe unii - pentru cât timp oare? -, este pentru că linia de demarcaţie dintre om şi animal încă nu este complet ştearsă. Dar ne străduim din plin! Dovadă stau tot mai numeroasele asociaţii de apărare a drepturilor animalelor (acum câteva secole am fi râs de o astfel de idee), şi legislaţiile tot mai chiţibuşare care stabilesc în ce condiţii - extraordinare - trebuie ucis un animal, legislaţii care, odată cu integrarea în Uniunea Europeană, vor schimba faţa abatoarelor noastre, chiar şi modul "casnic" de tăiere a porcului dinainte de Crăciun. Nu aş vrea să vă închipuiţi că sunt un pasionat al vânătorii, sau că în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la serviciu, omor câte o pasăre care îmi cântă matinal la geam; nici că aş fi de acord cu cei care, înţelegând greşit superioritatea omului, îşi găsesc plăcerea în a chinui sau omorî animalele. Sunt însă vehement când animalele ajung să fie puse la acelaşi nivel cu oamenii, sau chiar mai presus.

Acum mai mulţi ani, într-un grup de prieteni din care făceam şi eu parte era o "domnişoară bătrână" - iertaţi expresia. La un moment dat şi-a luat un câine şi ne povestea extaziată ce frumos este: "Mă simt parcă am un copil! Trebuie să mă ocup de el zilnic, să îi dau de mâncare, să îl îngrijesc... Ne iubim mult!" De atunci astfel de cazuri văd tot mai des, şi sunt sigur că şi Dvs. Animalele, din companioni, devin membri ai familiei! Există desigur numeroase contexte fericite şi corecte: unei pensionare o pisică îi poate da o ocupaţie; unui nevăzător un câine special dresat îi poate fi esenţial; unui copil îngrijirea unui acvariu cu peşti îi poate fi de folos pentru a deveni mai responsabil; şi exemplele pot continua. În momentul în care însă animalul este ales ca înlocuitor pentru om, avem de-a face cu o gravă răstălmăcire a firescului. Nu demult, două vedete de televiziune povesteau cum au ales să aibă - să cumpere, desigur - un căţel, explicând că le este mai uşor decât dacă ar avea un copil, pe care nu şi-l pot "permite" pentru moment.

Este evident că ne aşteaptă vremuri grele, pe care de fapt noi cu mâna noastră ni le facem. Probabil că în viitor, pentru călcarea cu maşina a unui câine nesăbuit vom face închisoare. Probabil că în curând şi animalele din familie vor avea acte de identitate. Probabil vor urma multe astfel de minunăţii, din moment ce industria de mâncare pentru animale este atât de înfloritoare (dovadă reclamele); din moment ce patrupedele au saloane de coafor şi garderobe de purtat. Mă întreb când vor face şi animalele asociaţii pentru apărarea drepturilor oamenilor?

Am (de)căzut. În prostia noastră am căzut de pe piedestalul făcut nouă de însuşi Dumnezeu. Pentru cei mai mulţi, cartea Genezei este una de basme. Pentru noi creştinii însă este cartea care ne aminteşte cum am fost creaţi şi pentru ce am fost creaţi. Primele pagini ale Bibliei sunt pagini extraordinar de importante, la care merită, de fapt trebuie să ne întoarcem ori de câte ori simţim că ne-am făcut una cu porcii... pardon, cu animalele. Chiar dacă am păr pe faţă, nu mă consider a fi doar puţin peste maimuţă. Chiar dacă planeta de sub picioarele mele se învârte în jurul soarelui, pentru mine ea este în centrul universului. Nu suntem o specie oarecare. Suntem opera de iubire a lui Dumnezeu, cu o demnitate extraordinară, dată de amprenta pe care El a lăsat-o în noi.

Radu Capan
www.capan.ro