MEDITAŢII

Noi nu suntem singuri
- 20 noiembrie 2003 -

Un prieten, preot francez, îmi povestea, nu de mult, o istorioară interesantă. Trei tineri din Bordeaux, încă din copilărie, erau foarte buni prieteni: de aceeaşi vârstă, colegi la aceeaşi şcoală, colegi de joacă, vecini cu locuinţele. Chiar şi părinţii lor erau prieteni de familie. Au terminat împreună aceeaşi şcoală. A venit vremea satisfacerii serviciului militar. Dar fiind şi posibilitatea de a face voluntariat în schimbul serviciului militar, toţi trei au optat pentru voluntariat. Şi tot împreună au plecat ca profesori în Egipt. Dar aici s-a întâmplat ca să nu mai poată fi împreună, fiind repartizaţi în trei localităţi diferite. Regretele şi durerea despărţirii au fost mari, până la urmă însă s-au resemnat, ştiind că totul va dura doar un an.

Nici părinţii rămaşi acasă nu au putut accepta uşor despărţirea copiilor lor. Unul dintre părinţi a avut o propunere: să contribuie fiecare familie cu o mică sumă de bani care să fie trimisă copiilor lor în Egipt. Cu aceşti bani cei trei să aibă posibilitatea de a se deplasa la o întâlnire şi să ia un prânz împreună la un restaurant. Aceşti părinţi grijulii ar fi dorit ca fiii lor să se întâlnească o dată pe lună ca să se păstreze prietenia aceea frumoasă, comuniunea dintre copiii lor. Aşa au şi făcut. Au trimis primii bani.

Doi dintre tineri au fost foarte încântaţi de idee. Dar al treilea a zis: "Eu aş fi de altă părere. Decât să cheltuim banii la restaurant, mai degrabă îi împărţim între noi şi îi cheltuim fiecare cum vrea." Aşa au şi făcut. Dar scopul banilor, pe care l-au gândit părinţii nu a fost atins. Ei îi voiau pe cei trei împreună.

Ce a urmat mai apoi? Tânărul care a făcut propunerea nu s-a mai întors niciodată în Franţa. A devenit musulman, a intrat într-o mişcare fundamentalistă şi a fost ucis la puţin timp după aceea. Lipsa comuniunii cu camarazii săi i-a fost fatală.

Noi toţi avem nevoie de comuniune. Aşa ne-a vrut Dumnezeu încă de la creaţie: fiinţe sociale şi nu izolate.

Şi avem atâtea momente şi locuri de comuniune.

Familia este o comuniune perfectă. Oare nu Dumnezeu a zis: "Nu e bine ca omul să fie singur"? În familie cele două persoane, soţ şi soţie, împart totul: bucurii, dureri, sentimente, responsabilităţi, proiecte, bani, griji, împliniri. Totul. Dar toate acestea capătă valoare datorită comuniunii. Dacă soţii ar rupe comuniunea, chiar temporar (cum se întâmplă adesea în zilele noastre) sau definitiv (Doamne fereşte!) prin divorţ, totul devine dramă. V-aţi întrebat vreodată câte persoane suferă din cauza rupturii comuniunii familiei? Dacă comuniunea produce doar roade minunate, ruptura ei creează doar răni şi durere.

Se cunosc nenumărate cazuri nefericite datorită plecării unuia dintre soţi la lucru în străinătate: copii care nu-şi mai văd părinţii decât în poze, soţii care şi-au făcut din plâns un obicei zilnic, soţi care au uitat de familie şi nu s-au mai întors niciodată acasă... Traume de nedescris. S-a rupt comuniunea aceea frumoasă a familiei şi s-a creat un dezastru... Ce păcat!

Comuniune găsim apoi în propria Biserică. Noi nu suntem creştini izolaţi, unul câte unul, ici-colo. Biserica înseamnă comuniune. Prezenţa duminicală la liturghie e cea mai frumoasă manifestare a comuniunii: creştinii se întâlnesc între ei, îşi vorbesc, se salută, îşi zâmbesc unii altora. Sunt lucruri banale la prima vedere, dar e important că ne simţim împreună, că suntem în comuniune cu ceilalţi creştini. Ce mult ne poate ajuta un zâmbet, o strângere de mână, o simplă întrebare: "Ce mai faci?"

Să ne amintim cât de frumos apreciau păgânii comportarea primilor creştini: "Iată-i cum se iubesc!" Chiar şi păgânii vedeau în comuniunea creştinilor o mare valoare. Când cineva părăseşte Biserica, rupe comuniunea cu prietenii săi, cu comunitatea sa, cu istoria sa şi a familiei, cu tradiţia sa, cu totul.

Într-un sat din judeţul Vaslui un om, proprietarul unui magazin, a devenit neoprotestant. Tot satul, parcă la comandă, l-a izolat: nu-l mai primeau în casele lor, nu mai cumpărau nimic de la el, nu mai vorbeau cu el. Un ziarist, venit în sat, a întrebat mai mulţi săteni de ce se poarta aşa cu el. Unul dintre ei a zis: "Pentru că acest om ne-a trădat. A părăsit credinţa noastră şi a părinţilor noştri, ba chiar şi a părinţilor săi. El nu mai vrea să fie cu noi şi ca noi. Nu noi ne-am rupt de el, ci el s-a rupt de noi." Eu aş continua: acest om a rupt comuniunea cu satul său, cu vecinii săi, cu Biserica sa. Ce s-a ales? O izolare din partea tuturor, care nu poate fi decât dureroasă.

Dar cea mai frumoasă comuniune este aceea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Sălăgean de la Lugoj (Dumnezeu să-l primească printre drepţi), care a stat 14 ani în închisoare, şi cu care am avut bucuria de a vorbi ore în şir, îmi povestea: "La Sighet cel mai greu era la Neagra (celula fără lumină) pentru că erai singur. Nu aveai cu cine schimba o vorbă săptămâni întregi. Când eram în grup, în alte celule, mai vorbeam, mai discutam, ne rugam împreună, şi timpul trecea mai uşor. Dar aici era tare greu. Însă trebuie să-ţi spun, dragul meu, că aici am ridicat către Dumnezeu cele mai frumoase rugăciuni din viaţa mea. Aici l-am simţit cel mai aproape şi mai intim pe Dumnezeu: eram numai eu cu El..."

Aşa se explică frumuseţea vieţii persoanelor singure, a preoţilor celibi, a persoanelor consacrate, a eremiţilor: chiar dacă la prima vedere par a fi solitari şi lipsiţi de comuniunea cu alţi oameni, ei au comuniunea cu Dumnezeu care e una perfectă. Mărturia părintelui Sălăgean e grăitoare.

Vai de cei care nu pot avea o comuniune frumoasă cu cei din jur: certăreţii, egoiştii, orgolioşii, autosuficienţii, dispreţuitorii şi toţi cei asemenea lor. Vor fi mereu trişti, nemulţumiţi.

Însă comuniunea adevărată şi sinceră face adevărate minuni: în familii, în Biserică. O adevărată şi sinceră comuniune cu Dumnezeu face sfinţi.

pr. Iosif Dorcu