MEDITAŢII

Fuga-i ruşinoasă, dar e sănătoasă... oare?
- 10 februarie 2005 -

Săptămâna trecută, într-o seară, am început să primesc mai multe emailuri de la agenţiile de ştiri la care sunt abonat, din care aflam de internarea în spital a Papei. Ştirile începuseră să curgă la câteva minute după ce Sfântul Părinte fusese internat. Tehnicile avansate de comunicare, m-am gândit atunci, se dovedesc a fi utile şi în astfel de momente, ajutându-ne să intrăm în comuniune la distanţe de mii de kilometri. Alături de alte milioane de oameni, informaţi la fel de prompt de presă, m-am culcat nu înainte de a mă ruga pentru sănătatea Papei.

A doua zi însă, mass-media avea să îşi arate şi cealaltă faţă. Încă de dimineaţă, buletinele de ştiri prezentau pe scurt vestea internării, după care, pe larg, lista posibililor succesori pe Scaunul Sfântului Petru. În zilele care au urmat s-a declanşat mecanismul "grijuliu" al mass-media. Cu speculaţii peste speculaţii, cu Papa aflat pe pat de spital, televiziunea, radioul, ziarele, ne-au oferit tot felul de scenarii posibile, reaprinzând o dilemă veche şi artificială: este timpul ca Papa să se retragă, şi dacă da, cine îi va urma? Va putea el să mai conducă Biserica, dacă nu va mai putea vorbi? s-au întrebat mulţi. Oare duminică, la Angelus, binecuvântarea a fost rostită în direct de Papa, sau a fost o înregistrare audio? s-au întrebaţi alţii, argumentând că imaginile oferite de televiziune au coborât sub nivelul geamului de spital exact în acel moment, buzele Sfântului Părinte nefiind vizibile. Este evidentă grija tuturor pentru sănătatea Papei. Perplecşi în faţa faptului că Vicarul lui Cristos poate să sufere, mulţi speră, cu bună intenţie, că Domnul îl va lua la El, într-o "eutanasiere" divină. Doar că nu gândesc aceasta pentru Papa, ci pentru ca ei să nu mai vadă suferinţa lui.

* * *

Avansul ştiinţei a fost dintotdeauna cu două tăişuri, fiecare progres putând fi în acelaşi timp un regres. În speţă avansul medicinii este cu siguranţă un progres dacă ne gândim la posibilităţile ştiinţei medicale de astăzi. Există însă şi "efecte secundare" nenotate pe prospectele medicamentelor, iar unul este înstrăinarea de durere, de suferinţă. Izolând durerea de om, punând-o sub lupă şi tratând-o ca pe o entitate aparte, inutilă şi nedorită, medicina ne pune încălţările pentru a fugi cât mai departe de neplăcerile provocate de trup. Iar, mai ales în acest caz, fuga pare, pe cât de ruşinoasă, pe atât de sănătoasă! Aşa să fie?

Citeam deunăzi că maşina nazistă a morţii, care a dat milioane de victime în lagărele de concentrare, a fost concepută iniţial tocmai pentru germani. Diverse scrieri ale unor filosofi germani de la începutul secolului XX au dezvoltat ideea că societatea este un organism, liderii societăţii fiind responsabili de acest organism. Concluzia evidentă era că, aşa cum, dacă în organism apare o boală, ea este eradicată de urgenţă, şi în societate elementele bolnave trebuie eliminate. Pierzând sensul suferinţei, o astfel de gândire pare logică. Şi această logică aparentă face ca o asemenea atrocitate să persiste şi astăzi, legalizată chiar, sub forma eutanasiei, a "morţii din milă", în mai multe state ale lumii.

Societatea tinde să elimine suferinţa, iar dacă nu poate elimina suferinţa dintr-un om, tinde să îl izoleze, sau chiar să îl elimine pe acesta. Veşnica tranziţie, în care trăim de 15 ani încoace, face ca pentru români suferinţa să fie încă o realitate apropiată. Dar vom intra în Europa, nivelul de trai ne va creşte, şi vom copia şi noi, mai devreme sau mai târziu, comportamentul defensiv în faţa durerii. Vom ajunge şi noi să cunoaştem suferinţa doar indirect (uau, trebuie să fie frumos, nu?), eventual de la televizor. Vom fi şi noi de acord cu faptul că cei care suferă prea mult, şi strigă de durere "nu mai pot!", trebuie să fie "ajutaţi" să moară, refuzând să citim în strigătul lor dorinţa de a fi iubiţi, de a li se acorda atenţie, de a fi sprijiniţi în încercarea prin care trec. Probabil atunci nu vom mai fi codaşii lumii la donaţii umanitare, ci la un nou tsunami vom strânge mai mulţi bani, ca să eradicăm durerea, ca să scăpăm de imaginea ei. De fapt, dacă este să fim sinceri, caritabilul a devenit deja şi la noi o chestiune de imagine, un adevărat show mediatic, strângător de bani şi de audienţă. Deci semnele occidentalizării sunt deja prezente.

Nu aş vrea să se înţeleagă că susţin suferinţa, sau că mi-o doresc. Nu am înţeles, şi nici nu cred că voi înţelege vreodată exemplele extremiste de desconsiderare a trupului oferite de Pateric sau Limonariu. Protestul meu este legat de pierderea semnificaţiei suferinţei. Şi dacă astăzi bătrânilor din Olanda le este frică să se mai interneze, pentru a nu fi eutanasiaţi la un icnet de durere, încep să simt de acum o angoasă la gândul că, la un moment dat, voi fi şi eu bătrân şi neputincios. Ce va face societatea cu mine? Ce va face societatea cu copiii mei, când vor ajunge ei la bătrâneţe?

* * *

Acum câţiva ani, când fetiţa noastră învăţa să umble, evitam să aibă acces în bucătărie, mai ales când în cuptor se gătea ceva. Îi explicam de fiecare dată: "nu pune mâna, arde!" Într-un final, cu inventivitatea specifică vârstei, Teodora a ajuns să atingă geamul de la cuptor, fascinată de ce se petrecea "înăuntru". Concluzia o intuiţi, căci o experienţă similară am avut şi eu în copilărie, şi foarte probabil şi Dvs, şi oricine: văzând ce înseamnă durerea provocată de temperatura ridicată a geamului de la cuptor, a învăţat singură să se ferească de el.

Această "utilitate" a durerii este însă una minimă, pentru cei mai mulţi insuficientă - evident - ca să o accepte. Suferinţa ascunde în spate lecţii mult mai profunde decât "vezi să nu te arzi!" Actualul Suveran Pontif a vorbit şi a scris adesea despre suferinţă. Împotriva logicii acestei lumi, Papa a prezentat în numeroase rânduri suferinţa ca fiind un dar, o binecuvântare, un bine. "A trăi pentru Domnul înseamnă, de asemenea, a recunoaşte că suferinţa, deşi în sine un rău şi o încercare, poate mereu deveni izvor de bine. Devine astfel dacă este trăită din iubire şi cu iubire, prin participarea, prin darul gratuit al lui Dumnezeu şi prin libera alegere personală, la suferinţa însăşi a lui Cristos răstignit. Astfel, cine trăieşte suferinţa în Domnul, trăieşte mai deplin asemenea lui, intim asociat operei sale răscumpărătoare în favoarea Bisericii şi a omenirii" (Evangelium vitae 67).

Papa ne-a arătat şi ne arată, prin propriul său exemplu, că între vorbe şi fapte trebuie să existe o strânsă acoperire. Iar acum, cu această spitalizare, Papa are din nou ocazia să dea mărturie că afirmaţii precum cea de mai sus nu sunt doar vorbe. Afectat (sau infectat?) de mentalitatea lumii, mi-e greu să mă gândesc la un Papă bolnav, suferind, aflat în pijama pe un pat de spital. Dar apoi îmi amintesc cuvintele lui. Îmi amintesc şi de apostolul Paul care spune că suferinţa noastră completează "ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos" (Col. 1,24). Îmi dau seama că Papa dă de fapt acum o mărturie importantă şi necesară, pe care nu o poate da din Bazilica San Pietro, predicând sau citind un discurs. O mărturie care vine în chip providenţial la intrarea, în ritul latin, în Postul Mare şi înainte de Ziua Mondială a Bolnavului. O mărturie despre demnitatea bolii, despre faptul că suferinţa, asumată creştineşte, devine parte a operei salvifice a Mântuitorului! Ce colaborare extraordinară poate sta în boală! Cu siguranţă, trebuie să îi privim cu alţi ochi pe bolnavi. Să privim cu alţi ochi boala. Biserica ne va aminti aceste lucruri mai bine decât am făcut-o eu, mâine, în Ziua Bolnavului. Să ciulim deci urechile, şi să ne deschidem inimile. Poate mai am totuşi o şansă să nu mor eutanasiat!

Radu Capan