MEDITAŢII

Mărturie despre viaţa sexuală (III)
- 27 ianuarie 2005 -

Punct. Vreau să pun punct textelor trimise în ultimele două săptămâni (vezi partea I şi partea II). Menţinând caracterul acestor materiale, de scurte reflecţii săptămânale, şi nu de articole ce tratează temele în mod exhaustiv şi doct, cred că trebuie pus totuşi un punct, respectiv trebuie trase anumite concluzii. Ele ar putea fi - şi sper să fie - surse pentru reflecţii personale ale fiecăruia dintre noi, iar mai apoi scântei pentru imboldul la acţiune. Iar această speranţă îmi porneşte din convingerea că fiecare dintre noi avem ceva de făcut, că nimeni nu este prea mic sau prea slab ca să schimbe ceva în această lume.

Firul roşu al ultimelor săptămâni a fost sexualitatea, cea conjugală în speţă. Am văzut că, dacă privim la scara istoriei Bisericii, poziţia acesteia despre sexualitate pendulează: timp de aproape 19 secole, ea a fost văzută în principal, cu unele excepţii, ca o poftă sau necesitate biologică, necurată după cei mai mulţi; cel de-al 20-lea secol a dus pendulul în celălalt capăt, sexualitatea fiind prezentată, din nou în general, şi din nou cu unele excepţii, ca un lucru minunat, ca un dar al lui Dumnezeu, ca o manifestare sublimă a iubirii dintre soţi, cu un optimism îmbucurător, sperăm şi molipsitor. În această pendulare dintr-o extremă într-alta, sexualitatea conjugală a ajuns să fie scoasă din întuneric, pentru ca acum să fie într-o lumină (prea) roză. Numai că viaţa sexuală nu este nici roză, după cum nu este nici neagră. Viaţa sexuală trebuie "expusă" sub o lumină naturală, care să îi evidenţieze frumuseţea dar şi provocările pe care le ridică.

Biserica trăieşte începutul unei revoluţii în ceea ce priveşte viziunea asupra sexualităţii. Faptul că poate noi nu o percepem nu înseamnă că ea nu există. Iar în fruntea "revoluţiei" este chiar Papa. Scrierile sale dinainte de a fi pe scaunul Apostolului Petru, citeam într-o carte, i-ar face să roşească pe predecesorii săi. Aceasta pentru că autorul lor a avut curajul de a aborda în profunzime tema unirii conjugale, punând-o într-o perspectivă filosofică şi teologică aşa cum nu a mai făcut-o nimeni până la el. Teologia trupului (exprimată în special prin cele 129!!! de cateheze ţinute 1979 şi 1984 în cadrul audienţelor de miercuri) este sămânţa unei schimbări radicale de viziune. Doar aşa a putut ajunge pendulul, într-un secol doar, în cealaltă extremitate.

Viteza schimbării a adus însă o discrepanţă între ceea ce spune Biserica şi ceea ce se întâmplă în Biserică relativ la sexualitatea conjugală, sau la familie în general. Din multele exemple ce ar putea fi date, mă opresc însă doar unul, sper concludent: spectrul beatificărilor şi canonizărilor de la Vatican. O privire pe lista sfinţilor şi fericiţilor ne este de ajuns pentru a sesiza nişte proporţii ciudate: majoritatea covârşitoare sunt preoţi şi persoane consacrate; doar câţiva laici. Foarte puţine sunt cuplurile ridicate la cinstea altarelor. Din acestea, în marea majoritate a cazurilor, soţii au murit martiri, pentru credinţa lor. În cazul unui singur cuplu, beatificat în 2000, care a trăit în secolul XX, soţii au murit de moarte bună, dar, atenţie, după ce au avut patru copii, au renunţat de bunăvoie la relaţiile intime dintre ei. Să tragem concluzia! Ce mesaj ar înţelege cineva din acest spectru? Că cei cu viaţă sfântă sunt aproape sigur preoţi, călugări sau călugăriţe. Că există, din când în când, şi laici sfinţi. Şi că un cuplu poate fi beatificat doar dacă soţii mor violent pentru credinţa lor sau dacă renunţă din timp la relaţiile sexuale.

Sau să o punem mai simplu, concluzia ar fi că ingredientele pentru o viaţă sfântă sunt alegerea celibatului, evitarea alegerii căsătoriei, mai ales evitarea trăirea sexualităţii conjugale! Este oare acesta mesajul Bisericii, aşa cum îl predică ea, aşa cum îl învaţă ea prin Magisteriu? Slavă Domnului că nu! Doar că gândul este întotdeauna mai iute, aşa că deşi viziunea s-a schimbat şi se schimbă încă, ea are nevoie de timp pentru a-şi găsi acoperire în fapte. Avem noi oare ceva de făcut? Desigur... Putem să ne plângem că doar fondatorii de ordine sunt beatificaţi, familiile sfinte fiind mai puţin publice, mai greu de observat. Putem să ne plângem că suntem priviţi cu superioritate sau că nu suntem înţeleşi de unii preoţi sau de unele persoane consacrate. Putem să ne plângem de multe altele, şi ştiţi ce? pe undeva am fi chiar îndreptăţiţi să o facem! Doar că de rezolvat nu s-ar rezolva nimic.

Îmi vine în minte o expresie folosită de Papa Ioan Paul al II-lea, care vorbeşte atât de minunat despre iubirea soţilor, despre "limbajul" trupurilor, despre mărturia pe care o dau. Într-o cateheză din 1983 spunea despre trupurile soţilor că sunt "profeţi", pentru că vorbesc limbajul lui Dumnezeu, adică limbajul iubirii! Atunci când aceste trupuri se unesc în actul conjugal, mărturisind iubirea curată şi deschisă spre viaţă, ele devin "profeţi ai adevărului". Iată ceea ce putem face cu adevărat: să fim, să devenim profeţi ai adevărului. Cu trupurile noastre, cu sexualitatea noastră, cu întreaga noastră viaţă!

Aceasta este tema care sper să ne "macine" în urma acestor trei săptămâni: care este mărturia noastră? Dăm mărturie despre violenţa în familie? Despre convieţuirea tăticului cu alcoolul? Despre "noile începuturi" în urma unui divorţ? Despre teroarea gândului că partenerul ar putea fi infidel? Despre noua structură a familiei: el, ea şi un căţel sau un papagal? Despre insatisfacţiile sexuale? Suntem profeţi ai adevărului sau profeţi ai minciunii?

Nu putem uita că structurile principale ale Bisericii sunt formate în mare majoritate din celibi. Convingerea mea este că ei au nevoie de mărturia noastră. Biserica are nevoie de mărturia noastră. Aş îndrăzni să spun că noi, familiile, dormim după cum ne-am aşternut, timp de-atâtea secole. Este însă timpul să ne trezim şi să ne aranjăm patul... conjugal. Este timpul să fim revoluţionari - alături de Papa, nu uitaţi -, demonstrând prin propria noastră viaţă, nu cu vorba, că putem trăi sfinţenia şi în propriul cămin, nu doar în mănăstire sau în biserică. Este timpul să ne trăim sexualitatea având ca standard nu producţiile sportivo-pornografice, ci planul lui Dumnezeu. Atunci nimeni nu va mai lăuda cu aroganţă celibatul, defăimând căsătoria, iar la cinstea altarului vom vedea ridicate tot mai multe persoane căsătorite, chiar şi cupluri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Punct?

Radu Capan