MEDITAȚII 

Reflecția săptămânii

Inapoi la cuprins

Mărturie despre viața sexuală (III)
- 27 ianuarie 2005 -

Punct. Vreau să pun punct textelor trimise în ultimele două săptămâni (vezi partea I și partea II). Menținând caracterul acestor materiale, de scurte reflecții săptămânale, și nu de articole ce tratează temele în mod exhaustiv și doct, cred că trebuie pus totuși un punct, respectiv trebuie trase anumite concluzii. Ele ar putea fi - și sper să fie - surse pentru reflecții personale ale fiecăruia dintre noi, iar mai apoi scântei pentru imboldul la acțiune. Iar această speranță îmi pornește din convingerea că fiecare dintre noi avem ceva de făcut, că nimeni nu este prea mic sau prea slab ca să schimbe ceva în această lume.

Firul roșu al ultimelor săptămâni a fost sexualitatea, cea conjugală în speță. Am văzut că, dacă privim la scara istoriei Bisericii, poziția acesteia despre sexualitate pendulează: timp de aproape 19 secole, ea a fost văzută în principal, cu unele excepții, ca o poftă sau necesitate biologică, necurată după cei mai mulți; cel de-al 20-lea secol a dus pendulul în celălalt capăt, sexualitatea fiind prezentată, din nou în general, și din nou cu unele excepții, ca un lucru minunat, ca un dar al lui Dumnezeu, ca o manifestare sublimă a iubirii dintre soți, cu un optimism îmbucurător, sperăm și molipsitor. În această pendulare dintr-o extremă într-alta, sexualitatea conjugală a ajuns să fie scoasă din întuneric, pentru ca acum să fie într-o lumină (prea) roză. Numai că viața sexuală nu este nici roză, după cum nu este nici neagră. Viața sexuală trebuie "expusă" sub o lumină naturală, care să îi evidențieze frumusețea dar și provocările pe care le ridică.

Biserica trăiește începutul unei revoluții în ceea ce privește viziunea asupra sexualității. Faptul că poate noi nu o percepem nu înseamnă că ea nu există. Iar în fruntea "revoluției" este chiar Papa. Scrierile sale dinainte de a fi pe scaunul Apostolului Petru, citeam într-o carte, i-ar face să roșească pe predecesorii săi. Aceasta pentru că autorul lor a avut curajul de a aborda în profunzime tema unirii conjugale, punând-o într-o perspectivă filosofică și teologică așa cum nu a mai făcut-o nimeni până la el. Teologia trupului (exprimată în special prin cele 129!!! de cateheze ținute 1979 și 1984 în cadrul audiențelor de miercuri) este sămânța unei schimbări radicale de viziune. Doar așa a putut ajunge pendulul, într-un secol doar, în cealaltă extremitate.

Viteza schimbării a adus însă o discrepanță între ceea ce spune Biserica și ceea ce se întâmplă în Biserică relativ la sexualitatea conjugală, sau la familie în general. Din multele exemple ce ar putea fi date, mă opresc însă doar unul, sper concludent: spectrul beatificărilor și canonizărilor de la Vatican. O privire pe lista sfinților și fericiților ne este de ajuns pentru a sesiza niște proporții ciudate: majoritatea covârșitoare sunt preoți și persoane consacrate; doar câțiva laici. Foarte puține sunt cuplurile ridicate la cinstea altarelor. Din acestea, în marea majoritate a cazurilor, soții au murit martiri, pentru credința lor. În cazul unui singur cuplu, beatificat în 2000, care a trăit în secolul XX, soții au murit de moarte bună, dar, atenție, după ce au avut patru copii, au renunțat de bunăvoie la relațiile intime dintre ei. Să tragem concluzia! Ce mesaj ar înțelege cineva din acest spectru? Că cei cu viață sfântă sunt aproape sigur preoți, călugări sau călugărițe. Că există, din când în când, și laici sfinți. Și că un cuplu poate fi beatificat doar dacă soții mor violent pentru credința lor sau dacă renunță din timp la relațiile sexuale.

Sau să o punem mai simplu, concluzia ar fi că ingredientele pentru o viață sfântă sunt alegerea celibatului, evitarea alegerii căsătoriei, mai ales evitarea trăirea sexualității conjugale! Este oare acesta mesajul Bisericii, așa cum îl predică ea, așa cum îl învață ea prin Magisteriu? Slavă Domnului că nu! Doar că gândul este întotdeauna mai iute, așa că deși viziunea s-a schimbat și se schimbă încă, ea are nevoie de timp pentru a-și găsi acoperire în fapte. Avem noi oare ceva de făcut? Desigur... Putem să ne plângem că doar fondatorii de ordine sunt beatificați, familiile sfinte fiind mai puțin publice, mai greu de observat. Putem să ne plângem că suntem priviți cu superioritate sau că nu suntem înțeleși de unii preoți sau de unele persoane consacrate. Putem să ne plângem de multe altele, și știți ce? pe undeva am fi chiar îndreptățiți să o facem! Doar că de rezolvat nu s-ar rezolva nimic.

Îmi vine în minte o expresie folosită de Papa Ioan Paul al II-lea, care vorbește atât de minunat despre iubirea soților, despre "limbajul" trupurilor, despre mărturia pe care o dau. Într-o cateheză din 1983 spunea despre trupurile soților că sunt "profeți", pentru că vorbesc limbajul lui Dumnezeu, adică limbajul iubirii! Atunci când aceste trupuri se unesc în actul conjugal, mărturisind iubirea curată și deschisă spre viață, ele devin "profeți ai adevărului". Iată ceea ce putem face cu adevărat: să fim, să devenim profeți ai adevărului. Cu trupurile noastre, cu sexualitatea noastră, cu întreaga noastră viață!

Aceasta este tema care sper să ne "macine" în urma acestor trei săptămâni: care este mărturia noastră? Dăm mărturie despre violența în familie? Despre conviețuirea tăticului cu alcoolul? Despre "noile începuturi" în urma unui divorț? Despre teroarea gândului că partenerul ar putea fi infidel? Despre noua structură a familiei: el, ea și un cățel sau un papagal? Despre insatisfacțiile sexuale? Suntem profeți ai adevărului sau profeți ai minciunii?

Nu putem uita că structurile principale ale Bisericii sunt formate în mare majoritate din celibi. Convingerea mea este că ei au nevoie de mărturia noastră. Biserica are nevoie de mărturia noastră. Aș îndrăzni să spun că noi, familiile, dormim după cum ne-am așternut, timp de-atâtea secole. Este însă timpul să ne trezim și să ne aranjăm patul... conjugal. Este timpul să fim revoluționari - alături de Papa, nu uitați -, demonstrând prin propria noastră viață, nu cu vorba, că putem trăi sfințenia și în propriul cămin, nu doar în mănăstire sau în biserică. Este timpul să ne trăim sexualitatea având ca standard nu producțiile sportivo-pornografice, ci planul lui Dumnezeu. Atunci nimeni nu va mai lăuda cu aroganță celibatul, defăimând căsătoria, iar la cinstea altarului vom vedea ridicate tot mai multe persoane căsătorite, chiar și cupluri. Așa să ne ajute Dumnezeu!

Punct?

Radu Capan
 

 

 

© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
situl include materiale cu diverse drepturi de autor: va rugam să le respectati
navigarea pe acest sit presupune acordul cu conditiile de folosire