MEDITAŢII

Mărturie despre viaţa sexuală (II)
- 20 ianuarie 2005 -

Am scris săptămâna trecută despre mărturia pe care suntem chemaţi să o dăm despre viaţa sexuală: că este ceva minunat, lăsat de la Domnul; trăită după planul lui Dumnezeu, ea este izvor de satisfacţii pentru soţi - fizice, psihice, spirituale -, precum şi izvor de viaţă. Prea puţini gândim însă aşa despre viaţa sexuală. Sunt mai multe motive, dintre care unul frecvent l-am invocat deja: (anti)mărturia dată de părinţi sau, la modul general, de cei care ne-au influenţat viaţa. Există însă şi un motiv mai profund, care a afectat generaţii întregi, dar care - slavă Domnului - începe să slăbească în putere: mă refer la mentalitatea dispreţuitoare faţă de căsătorie a, din păcate, prea mulţi reprezentanţi ai Bisericii. Subliniez că am spus "motiv" şi nu "vină". Pe lângă că nu ne stă nouă în putere a-i judeca pe alţii, mentalitatea oricui trebuie înţeleasă şi în contextul timpului în care a trăit sau trăieşte.

Dacă privim spre primele secole de creştinism, vom vedea că familia este o instituţie nu tocmai preţuită. S-ar putea identifica şi aici două motive. Primul ar fi concepţia împământenită încă de la începutul creştinismului că viaţa de feciorie este superioară vieţii de căsătorie. Într-un studiu despre ce se predica primilor creştini am găsit, cu oarecare stupefacţie, următoarea listă a "ororilor căsătoriei", enumerate de predicatori fetelor tinere: ruşinea şi părerea de rău pentru infertilitate, disconfortul sarcinii, riscul de a avea copii, grija ce trebuie acordată apoi copiilor, îngrijirea casei, suportarea conflictelor în familie, neşansa de a avea un soţ violent sau beţiv, teama constantă de a nu fi înşelată de soţ, problemele financiare, iar la final văduvia. Iată ce tablou "îmbietor" era prezentat în acea vreme.

Al doilea motiv era credinţa puternică în iminenţa celei de-a doua veniri a lui Cristos. După înălţarea Sa la Cer, creştinii credeau cu convingere că Mântuitorul se va întoarce pe pământ în timpul vieţii lor. Ce sens mai are, gândeau ei atunci, să ne căsătorim? Dacă lumea tot avea să se sfârşească, creştinii preferau să aleagă viaţa exclusivă de rugăciune. Acest mod de-a gândi a mers până acolo încât creştinilor s-a ajuns să li se spună "spărgători de căsătorii", căci adesea el sau ea, dacă nu amândoi, odată convertiţi la creştinism, renunţau la familie pentru a se retrage în comunităţile călugăreşti. După două mii de ani, a doua venire a lui Cristos nu a avut încă loc. Poate va avea loc astăzi. Poate peste zece mii de ani. Nu ştim, dar este cert că astăzi nu mai trăim cu mentalitatea primilor creştini.

Sfinţii Părinţi din primul mileniu, atât din Răsărit cât şi din Apus, nu au avut niciodată o poziţie foarte unitară privind căsătoria. Unii îi recunoşteau valoarea prin faptul că în sânul ei creaţia continua prin apariţia de noi vieţi. Alţii considerau în schimb că porunca "Creşteţi şi vă înmulţiţi" nu mai este de mult timp una de luat în seamă literalmente, ci că trebuie citită în cheie spirituală. Unii preţuiau familia doar pentru că asigura creşterea Bisericii, prin naşterea de fii. Dar cei mai mulţi considerau căsătoria ca o a doua opţiune (ceva second-hand) pentru cei care nu se simt suficient de tari în credinţă pentru a rămâne feciorelnici. Într-o interpretare eronată a cuvintelor Apostolului Paul, logica spunea simplu: eşti creştin de primă mână? atunci intri în cler sau în călugărie! dacă eşti creştin de mâna a doua, atunci te căsătoreşti.

Poate sună dur ceea ce tocmai am spus, dar ecouri ale acelei mentalităţi se regăsesc şi astăzi în Biserica creştină (şi în cea catolică, şi în cea ortodoxă...). Mai există unii care cred că prin căsătorie cei doi soţi îşi asigură un cadru legal pentru desfrânare, un loc pentru eliberarea tensiunilor sexuale, şi nimic mai mult. Cu timpul însă, mai ales odată cu recunoaşterea sacramentalităţii ei, căsătoria a început să fie reconsiderată. Numărul afirmaţiilor pozitive despre căsătorie a crescut, înţelegându-se tot mai multe lucruri bune şi valoroase despre ea. S-a ajuns treptat să se vorbească despre vocaţia la căsătorie, schimbându-se locul acesteia din opţiune secundă a oricărui creştin, în prima opţiune... desigur pentru creştinul chemat la căsătorie. Astăzi se afirmă clar că şi căsătoria este o cale spre sfinţenie, la fel de validă ca preoţia sau călugăria. Şi, slavă Domnului, modelele de sfinţenie în rândul familiilor nu lipsesc, chiar dacă nu ajung la fel de des ridicate la cinstea altarelor.

În rândurile de mai sus am gonit prin două mii de ani. Alţii, pricepuţi cu adevărat în teologie, ar putea expune acest parcurs mai bine, probabil în câteva volume. Eu am dorit doar să subliniez faptul că există o istorie lungă a percepţiei nu tocmai fericite asupra căsătoriei, cel mai adesea pornind chiar de la problemele legate de sexualitate. Discuţiile despre superioritatea fecioriei asupra căsătoriei au devenit însă tot mai nuanţate, iar exagerările au început să fie combătute chiar de Magisteriul Bisericii. Secolul trecut, prin Conciliul Vatican II şi prin ultimii Papi, a marcat zorii unei noi viziuni. Şi cel mai mult îi datorăm aceasta actualului Papă, Ioan Paul al II-lea, care a scris de-a lungul pontificatului său două treimi din tot ceea ce s-a scris vreodată în Biserica Catolică despre sexualitate şi căsătorie. Impresionant, nu!?

Citirea documentelor, a articolelor sau a cărţilor ce prezintă viziunea înnoită despre sexualitate şi căsătorie este una benefică, chiar şi în cantitatea (foarte) mică în care există în limba română. Şi dacă ar fi să mă opresc asupra unui singur aspect, acela ar fi revenirea la o expresie folosită de mai mulţi Părinţi ai Bisericii, şi cu insistenţă de Papa Ioan Paul al II-lea: familia - Biserică domestică. Nu, nu este vorba de o paralelă: "familia este asemenea unei Biserici", ci de faptul că familia este o Biserică, una mică. Iată un adevăr ce trebuie să ne schimbe mentalitatea. Căsătoria se alege ca răspuns la o vocaţie, nu ca lipsă de vocaţie la preoţie sau călugărie. Căsătoria este un sacrament continuu, ca şi preoţia. Nu se încheie odată cu ieşirea din biserică, de la cununia religioasă. Este un sacrament prin care, trăindu-l, soţii pot obţine constant harurile de care au nevoie pentru creşterea lor spirituală, dar şi numerică, prin copii; nu doar creştere a fiecărui membru în parte, ci şi creştere a familiei ca un tot unitar, ca o comunitate; pot obţine harurile necesare pentru a creşte în iubire, pentru a rămâne întotdeauna fideli, pentru depăşirea dificultăţilor, pentru o căsnicie fericită, pentru a ajunge la sfinţenie...

Din tabloul unei familii (a se citi al unei Biserici domestice) fericite, viaţa sexuală nu poate lipsi. De fapt sexualitatea, referindu-ne aici la unirea conjugală, se realizează tocmai în Biserica domestică! Doar în sânul căsătoriei poate avea loc apropierea în forma maximă şi cea mai intimă posibilă între un bărbat şi o femeie. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbea despre actul conjugal dintre doi soţi ca fiind "cea mai înaltă formă de iubire umană". Aşa şi este! Dacă ne contrariază, înseamnă că încă separăm sexualitatea de iubire. Sexualitatea conjugală este o formă de manifestare a iubirii, şi trebuie să mărturisească iubirea. Astfel înţelege astăzi Biserica sexualitatea conjugală. Astfel trebuie să o înţelegem şi noi. Formăm cu partenerii noştri pentru veşnicie Biserici domestice. "Mare taină!", spunea Apostolul Paul. "Mare taină!", spunem şi noi.

Radu Capan