MEDITAŢII

Să învăţăm de la lumânări
- 30 decembrie 2004 -

Sfârşitul de an este un moment de bilanţ pentru toţi, atât pentru firme (persoanele juridice) cât şi pentru noi (persoanele fizice). În timp ce pentru primele există formulare clare şi indici economici bine fixaţi, pentru noi bilanţul este o noţiune ceva mai vagă, cu mai multe planuri de urmărit. Chiar dacă nu facem o reflecţie profundă, totuşi, în ultimul ceas, la revelion, ridicând paharul de şampanie, analizăm pe fugă cum ne-a mers anul acesta din punct de vedere economic, profesional, sentimental, medical, dar şi, după cum se cuvine creştinilor, spiritual. Aceste momente de bilanţ de sfârşit de an sunt ca o "încălzire" pentru bilanţul pe care cu toţii va trebui să îl dăm, cândva, Celui de Sus. Aşa că puţină practică nu strică!

Gândindu-mă la bilanţ îmi amintesc de ceea ce îmi spunea Phil Lawler, directorul unei mari agenţii de ştiri şi al unei importante reviste catolice din SUA, într-un interviu apărut în "Familia creştină": "Acesta este scopul nostru în viaţă: a creşte copii buni, puternici, credincioşi - care să crească la rândul lor proprii lor copii buni, puternici, credincioşi! Când voi muri şi voi sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viaţa mea, nu cred că El mă va întreba despre tirajul revistei. Mă va întreba, în primul rând, dacă am fost un soţ şi un tată bun." Şi tot cu gândul la bilanţ îmi amintesc o povestioară simpatică, pe care am citit-o recent.

* * *

Se spune în povestea noastră că într-o cameră erau multe lumânări, de diverse culori, forme, mărimi. Evident, între ele era şi una cea mai mică şi cea mai simplă, care privea cu un oarecare sentiment de inferioritate la suratele ei mai aspectuoase, bulversată fiind de o întrebare: "Ce caut eu aici?" La venirea serii, văzu un om venind spre ea, cu o flacără în vârful unui chibrit. "Nu, nu!" strigă mica lumânare. "Nu mă arde!" Dar era o lumânare şi nu avea cum să fie auzită de un om. Se resemnă deci şi îşi acceptă cu curaj soarta... Şi pe când se aştepta să simtă durerea, văzu că în camera întunecată răzbate o lumină. Spre bucuria ei, îşi dădu seama că lumina venea de la ea!

Omul mai aprinse şi alte lumânări, care luminau la fel ca ea. Dar după ceva vreme, mica lumânare văzu că ceara începe să se scurgă şi ea să devină mai mică, tot mai mică. "Voi muri în curând", şi-a dat seama, întrebându-se din nou în sine: "De ce am fost oare creată?" Nu după mult timp găsi răspunsul: "Poate scopul meu pe pământ este să dau lumină până mor." Şi aşa a făcut.

* * *

În luna decembrie, mai mult decât în oricare lună, lumânările sunt lângă noi, oferindu-ne o lecţie importantă, dar greu de auzit în zgomotul lumii. Prea secularizaţi, cu consimţământul nostru şi din presiunea societăţii, considerăm că cele spirituale ţin de preoţi şi de călugări... nu de noi, lumânările simple. Privim cu admiraţie spre sfinţii care au ars până la capăt pentru Dumnezeu şi pentru semeni, care au dat lumină lumii întunecate de păcat. Iar când Domnul doreşte să aprindă şi în noi flacăra iubirii sale, strigăm, unii mai rar, alţii mai des, "Nu, nu! Nu mă arde!" Oare cum am procedat în acest an? M-am ferit să ard, să mă consum, sau mi-am acceptat chemarea, scopul pentru care am fost creat?

Privind către Vatican, către beatificările şi canonizările ce au loc acolo, mă simt uneori descumpănit de procentul dominant, între cei ridicaţi la cinstea altarelor, al clericilor şi persoanelor consacrate, cel mai adesea fondatori de congregaţii sau asociaţii. Apoi îmi amintesc însă că pe lângă aceştia mai sunt, în număr nu tocmai neglijabil, şi laici, lumânări asemenea nouă. Îmi amintesc în special de o sfântă, pe numele ei Zita (24 aprilie în calendarul latin), o simplă servitoare la casa unei familii înstărite, care a trăit însă o viaţă exemplară, ordinară şi extraordinară în acelaşi timp, astfel că Papa Pius al XII-lea a declarat-o patroana celor pe care noi le numim, puţin de sus, femei de serviciu sau menajere. Asemenea Zitei mai sunt, cu siguranţă, ştiuţi doar de Dumnezeu, nenumăraţi oameni care nu au predicat în biserici, nici nu au stat în vreo mănăstire, ci şi-au trăit viaţa între pereţii unei case, arzând pentru cei dragi, pentru semeni. Ei sunt etalonul după care noi trebuie să ne măsurăm bilanţul de sfârşit de an.

La trecerea dintre ani ar fi bine să ne descoperim consumaţi nu doar de stresul vieţii cotidiene, ci şi de ardoarea cu care am trăit adevărurile credinţei noastre. Şi trăgându-ne sufletul pentru câteva zile, putem fi siguri că Domnul va înnoi ceara în noi, pentru ca la anul să o luăm de la început: să ardem pentru ceilalţi.

Radu Capan