Reflecția săptămânii
Să învățăm de la lumânări
- 30 decembrie 2004 -
Sfârșitul de an este un moment de bilanț pentru toți, atât pentru firme (persoanele juridice) cât și pentru noi (persoanele fizice). În timp ce pentru primele există formulare clare și indici economici bine fixați, pentru noi bilanțul este o noțiune ceva mai vagă, cu mai multe planuri de urmărit. Chiar dacă nu facem o reflecție profundă, totuși, în ultimul ceas, la revelion, ridicând paharul de șampanie, analizăm pe fugă cum ne-a mers anul acesta din punct de vedere economic, profesional, sentimental, medical, dar și, după cum se cuvine creștinilor, spiritual. Aceste momente de bilanț de sfârșit de an sunt ca o "încălzire" pentru bilanțul pe care cu toții va trebui să îl dăm, cândva, Celui de Sus. Așa că puțină practică nu strică!
Gândindu-mă la bilanț îmi amintesc de ceea ce îmi spunea Phil Lawler, directorul unei mari agenții de știri și al unei importante reviste catolice din SUA, într-un interviu apărut în "Familia creștină": "Acesta este scopul nostru în viață: a crește copii buni, puternici, credincioși - care să crească la rândul lor proprii lor copii buni, puternici, credincioși! Când voi muri și voi sta înaintea lui Dumnezeu pentru a da socoteală de viața mea, nu cred că El mă va întreba despre tirajul revistei. Mă va întreba, în primul rând, dacă am fost un soț și un tată bun." Și tot cu gândul la bilanț îmi amintesc o povestioară simpatică, pe care am citit-o recent.
* * *
Se spune în povestea noastră că într-o cameră erau multe lumânări, de diverse culori, forme, mărimi. Evident, între ele era și una cea mai mică și cea mai simplă, care privea cu un oarecare sentiment de inferioritate la suratele ei mai aspectuoase, bulversată fiind de o întrebare: "Ce caut eu aici?" La venirea serii, văzu un om venind spre ea, cu o flacără în vârful unui chibrit. "Nu, nu!" strigă mica lumânare. "Nu mă arde!" Dar era o lumânare și nu avea cum să fie auzită de un om. Se resemnă deci și își acceptă cu curaj soarta... Și pe când se aștepta să simtă durerea, văzu că în camera întunecată răzbate o lumină. Spre bucuria ei, își dădu seama că lumina venea de la ea!
Omul mai aprinse și alte lumânări, care luminau la fel ca ea. Dar după ceva vreme, mica lumânare văzu că ceara începe să se scurgă și ea să devină mai mică, tot mai mică. "Voi muri în curând", și-a dat seama, întrebându-se din nou în sine: "De ce am fost oare creată?" Nu după mult timp găsi răspunsul: "Poate scopul meu pe pământ este să dau lumină până mor." Și așa a făcut.
* * *
În luna decembrie, mai mult decât în oricare lună, lumânările sunt lângă noi, oferindu-ne o lecție importantă, dar greu de auzit în zgomotul lumii. Prea secularizați, cu consimțământul nostru și din presiunea societății, considerăm că cele spirituale țin de preoți și de călugări... nu de noi, lumânările simple. Privim cu admirație spre sfinții care au ars până la capăt pentru Dumnezeu și pentru semeni, care au dat lumină lumii întunecate de păcat. Iar când Domnul dorește să aprindă și în noi flacăra iubirii sale, strigăm, unii mai rar, alții mai des, "Nu, nu! Nu mă arde!" Oare cum am procedat în acest an? M-am ferit să ard, să mă consum, sau mi-am acceptat chemarea, scopul pentru care am fost creat?
Privind către Vatican, către beatificările și canonizările ce au loc acolo, mă simt uneori descumpănit de procentul dominant, între cei ridicați la cinstea altarelor, al clericilor și persoanelor consacrate, cel mai adesea fondatori de congregații sau asociații. Apoi îmi amintesc însă că pe lângă aceștia mai sunt, în număr nu tocmai neglijabil, și laici, lumânări asemenea nouă. Îmi amintesc în special de o sfântă, pe numele ei Zita (24 aprilie în calendarul latin), o simplă servitoare la casa unei familii înstărite, care a trăit însă o viață exemplară, ordinară și extraordinară în același timp, astfel că Papa Pius al XII-lea a declarat-o patroana celor pe care noi le numim, puțin de sus, femei de serviciu sau menajere. Asemenea Zitei mai sunt, cu siguranță, știuți doar de Dumnezeu, nenumărați oameni care nu au predicat în biserici, nici nu au stat în vreo mănăstire, ci și-au trăit viața între pereții unei case, arzând pentru cei dragi, pentru semeni. Ei sunt etalonul după care noi trebuie să ne măsurăm bilanțul de sfârșit de an.
La trecerea dintre ani ar fi bine să ne descoperim consumați nu doar de stresul vieții cotidiene, ci și de ardoarea cu care am trăit adevărurile credinței noastre. Și trăgându-ne sufletul pentru câteva zile, putem fi siguri că Domnul va înnoi ceara în noi, pentru ca la anul să o luăm de la început: să ardem pentru ceilalți.
Radu Capan