MEDITAŢII

Copiii nu spun numai lucruri trăznite
- 9 decembrie 2004 -

La începutul acestei săptămâni l-am sărbătorit pe Arhiepiscopul Nicolae al Mirei din Licia, sfântul care, sub numele de Moş Nicolae, este atât de iubit de copii. Am frunzărit mai multe pagini (pe Internet) citind despre acest sfânt, despre această sărbătoare, despre diferitele obiceiuri asociate ei. A fost o lectură interesantă şi printre multele lucruri noi despre care am aflat a fost şi obiceiul alegerii Băiatului-Episcop. Atestat a fi existat încă din primul mileniu, probabil din a doua jumătate, acest obicei s-a menţinut până în timpul Reformei, când, datorită exagerărilor, a fost suprimat, pentru ca acum să reapară tocmai în... Bisericile Reformei.

Parcurgând diversele surse pe care le-am găsit la îndemână am aflat că iniţial în Catedrale, dar mai apoi, odată cu răspândirea obiceiului, chiar şi în bisericile mănăstirilor sau în bisericile parohiale, în ziua Sfântului Nicolae (devenit de tânăr Episcop) era ales un Băiat-Episcop. Acesta lua locul Episcopului de regulă până în sărbătoarea Sfinţilor Prunci Nevinovaţi, de la sfârşitul lunii decembrie. Băiatul, ales fie din cor, fie din şcoala ce funcţiona pe lângă biserică, era îmbrăcat ca un Episcop şi prelua funcţiile Episcopului, desigur fără a celebra Liturghii, fără a spovedi ş.a. Acest obicei, spun unii, îi ajuta pe creştini să nu uite că trebuie să fie asemenea copiilor, că toţi în faţa lui Dumnezeu sunt egali, şi deci nu există funcţii care să înalţe. Trebuie să fi fost interesante acele zile, în care canonicii bisericilor preluau slujirile copiilor de pe lângă altar, în care Băiatul-Episcop stătea în tron, şi predica chiar.

Faptul că acest obicei cunoaşte o reînflorire în aceşti ani m-a făcut să mă gândesc cât de potrivit este oare. Am găsit de altfel pe Internet o predică de anul trecut a unui astfel de Băiat-Episcop şi am citit-o cu interes. Nu, nu era ceva extraordinar în ea, dar nici de la Episcopi sau preoţi nu îţi este dat să auzi în fiecare zi o predică extraordinară. Dar gândindu-mă mi-am dat seama că cei mici au un alt stil de predicare. Obişnuiţi să ridicăm privirea spre amvon, uităm că predicile pot să vină şi de mai jos de nivelul privirii noastre. Dar şi copiii predică. Aşa se face că mi-am amintit diferite experienţe în care copiii, ai mei sau ai altora, mi-au oferit predici profunde. Una dintre ele, pe care am găsit-o într-o carte, are o legătură specială cu această perioadă şi mi-aş permite să v-o repovestesc.

Este vorba de o întâmplare reală, povestită de o doamnă aflată înainte de Crăciun la cumpărături. În agitaţia de acolo, ea a auzit o mamă apostrofându-şi fiica să nu mai bage obiecte în gură. Fetiţa, care avea în jur de cinci ani, i-a explicat că nu băgase nimic în gură, doar îl sărutase pe Isus: îl găsise într-o mică iesle, pe un raft. Privind spre ele, doamna a văzut că atât mama, cât şi fiica, erau îmbrăcate sărăcăcios. Fetiţa i-a strigat atunci mamei, aflate la raionul de haine cu preţ redus, că vrea să cumpere mica iesle cu Isus, pentru a o pune acasă. Răspunsul mamei a fost o nouă ameninţare cu bătaia, pe care se părea că şi vrea să o pună în practică. Doamna a întors capul, pentru a nu părea că le urmăreşte. A aşteptat să audă probabil zgomotul unei palme, sau plânsetul copilei... Dar nimic... Când a întors mirată privirea, a văzut-o pe mamă îngenuncheată, suspinând de disperare, strângându-şi în braţe fetiţa.

Fetiţa s-a speriat şi a început să îşi ceară scuze, spunându-i mamei că nu mai cere nimic. Mama, la rândul ei, încerca să îi explice fetiţei că nu au bani, dar că în ziua de Crăciun va primi vasele de jucărie pe care le dorea, iar la anul poate îşi vor permite şi un brad adevărat. În acel moment de îmbrăţişare-împăcare, fetiţa i-a spus mamei: "Ştii ceva? Nu am nevoie de statueta cu pruncul Isus! Şi ştii de ce? Profesorul de religie ne-a spus că Isus trăieşte în inimile noastre! Mă bucur că trăieşte şi în inima mea." Doamna care a asistat la toată această întâmplare, după cum ne spune chiar ea, a rămas marcată pentru totdeauna de cuvintele: "Isus trăieşte în inimile noastre". O fetiţă a reuşit să îi graveze în suflet aceste cuvinte mai bine decât ar putea-o face mulţi dintre preoţi, pastori sau profesori de religie. Acolo, la magazin, ea a avut parte de o predică excepţională, de una care nu doar a încântat auzul ci i-a aprins sufletul.

Despre astfel de predici pot da mărturie mulţi părinţi. Cât despre obiceiul Băiatului-Episcop nu îmi este dat mie a mă pronunţa, şi nu ştiu dacă vom vedea vreodată acest obicei în parohiile noastre. Dar în familie, biserica domestică, este o idee bună ca în decembrie să îi privim pe cei mici cu o mai mare consideraţie, să îi privim, să îi ascultăm, să îi încurajăm să "predice". Mi se pare însă că adesea facem chiar pe dos: în loc să îi aducem în faţă, îi ascundem după un morman de cadouri; în loc să le insuflăm valorile creştine, îi învăţăm de mici gustul consumismului, valoarea banului, fericirea adusă de obiecte materiale; în loc să stăm în prezenţa lor, îi gonim în altă cameră căci noi facem curăţenie sau gătim. Micilor predicatori nu le dăm loc de... predică. Copiii nu spun numai lucruri trăznite. Faceţi doar puţină linişte, şi urmăriţi-i. Iar dacă deja copiii Dvs sunt la casele lor, atunci depănaţi amintiri. Veţi găsi şi predicile.

Radu Capan