MEDITAŢII

Apa de ploaie
- 13 noiembrie 2003 -

Acum câtea zile, într-o după amiază, mă întorceam de la părinţi, de la Butea, îndreptându-mă spre Iaşi. Am luat la ocazie, în maşină, un bătrân din sat care venea la copii la oraş. Vremea era închisă şi ploua. Era o ploaie măruntă mocănească, tare neplăcută. Nici ştergătoarele de parbriz nu ştergeau bine. Maşinile din faţa mă stropeau. Îmi era şi frig la picioare deoarece îmi intrase apă în pantofi. Aveam multe motive să fiu indispus. Din vorbă în vorbă îi spun moşului: "Ce vreme urâtă! Ce ploaie care numai necazuri ne face! Ce vreme anapoda!" La care moşul, ţăran înţelept, mi-o taie scurt: "Părinte, e aur curat pentru pământul nostru! Gândiţi-vă că vara asta am avut mare secetă. Iar acum se fac arăturile şi însămânţările de primăvară. Asta-i ploaia minunată. Are grijă de noi Dumnezeu! Dacă nu ar ploua acum, ar fi iar vai de noi anul viitor. Asta e ploaie măruntă, care intră toată în pământ. Dacă ar fi una repezita, ar fugi repede la vale şi pământul tot însetat ar rămâne. Cred că aţi auzit că ne-au secat şi fântânile astă vară. Doar aşa dacă ar ploua mult straturile de apă s-ar reface. Asta-i ploaia minunată. Are grijă de noi Dumnezeu! Uitaţi-vă ce frumoase şi negre sunt brazdele pline de apă. Acum vreo 2 săptămâni am arat un ogor, dar ieşea praf în urma tractorului. Dar acum e ploaia minunată şi mă gândesc că brazdele mele arată tare frumoase....."

Şi moşul m-a ţinut într-un discurs simplu dar academic despre importanţa ploii care pe mine mă enervase. M-am ruşinat şi am regretat că nu am fost capabil să văd minunăţia şi valoarea ploii reci de toamnă!

Constat acum un adevăr trist: trăind la oraş suntem într-un permanent pericol de a nu mai sesiza adevăratele valori ale naturii create de Dumnezeu. Apa e banală şi o risipim cu mare uşurinţă. Suntem în pericolul atrofierii sensibilităţii faţă de ceea ce Dumnezeu ne-a oferit cu atâta bunătate. Ori acest bătrân, cu simţurile sale naturale şi nealterate, a perceput cu exactitate valoarea apei ca dar al lui Dumnezeu.

Chiar mă întreb: un copil, care în viaţa lui a văzut doar robinete şi conducte pentru apă, va reuşi să înţeleagă ce e un susur de izvor? Va preţui frumuseţea unui pârâiaş de munte, care curge cristalin printre stânci? Va şti ce este o fântâna de la marginea drumului pe care strămoşii au săpat-o cu trudă? Greu de zis!

În Scriptură este expresia: "Cine va oferi unui ucenic chiar şi numai un pahar cu apă proaspătă va fi răsplătit ca un ucenic." Noi care avem apă din belşug (mă refer în România) nu vom înţelege suficient de bine ce mare valoare poate fi apa proaspătă. Dar în lumea orientală, în zone de pustiu, apa este vitală, salvatoare, miraculoasă. La noi nu cred că a murit cineva de sete, dar acolo, cu siguranţă, da

Eram într-o zi cu câteva persoane în zona Marii Moarte, într-o expediţie printre munţii din Pustiul Iudeii. Era un traseu turistic destul de anevoios, printre munţi până la nişte cascade. Am plătit biletele de intrare şi persoana de acolo ne-a întrebat: "V-aţi luat apă de băut?" Noi am spus "da" deşi eram patru persoane cu doar doi litri de apă. Ca să nu ne mai întoarcem înapoi ca să cumpărăm am plecat doar cu atât. Drumul a durat patru ore, pe un traseu foarte anevoios. Soarele era la 45 de grade. Apa s-a terminat, deşi cu mare economie, în primele 2 ore. Nu vă puteţi închipui cât ne-a ajutat această experienţă să înţelegem adevărul din citatul de mai sus! Dar şi ce importantă, ce vitală este această banală apă.

Pe de altă parte noi, românii, nu avem pustiu, nu putem face experienţa pustiului. La noi totul e verde, apa este la discreţie şi îndeajuns. Oriunde vom găsi fântâni, izvoare iar la oraş...robinete! Cred că de aceea nu suntem aşa de sensibili la calitatea ei de dătătoare de viaţă. Poate ne doare inima puţin doar atunci când e o secetă mai îndelungată. Ori în pustiu, sufletul beduinului se bucură pentru orice picătură de ploaie. Este convins că el, familia şi animalele lui vor putea supravieţui datorită acelor picături de ploaie care vin din cer ca o mană cerească. El va putea să vadă în picăturile de ploaie, mult mai uşor ca noi, un dar al lui Dumnezeu.

Poate aşa se explică şi de ce în pustiu omul este mult mai predispus la rugăciune şi la dialog cu Dumnezeu. Când nu ai cu ce trăi şi ţi se oferă ceva, abia atunci se observa calitatea de dar a bunului primit. Chiar şi apa, care pentru noi nu are mare preţ, pentru omul din pustiu ea este un miracol.

Oare de ce ne-am obişnuit să vedem valoarea unui lucru doar când nu-l avem? Părinţii îi preţuim doar când pleacă dintre noi, lumina o preţuim doar când e întuneric, vederea e importantă doar când ne scade sau o pierdem, preţuim sănătatea doar când ajungem la spital, aerul e bun şi preţios doar când ne înăduşim. Şi lista ar putea continua. Oare nu e vorba de o incapacitate de a mai vedea în toate acestea darurile lui Dumnezeu?

Şi o întrebare: Aţi mulţumit vreodată lui Dumnezeu pentru marele şi minunatul dar al apei (fie ea şi de ploaie)?

pr. Iosif Dorcu