|
Reflecția săptămânii Nu sunt doi la fel Săptămâna trecută am trecut cu trenul de pe-o parte pe alta a munților. Deși noapte, zăpada dădea o lumină nepământească peisajului, care părea rupt dintr-un basm. Din cauza ninsorii geamul s-a acoperit rapid, iar mai apoi m-a furat somnul... Înainte mi-am amintit însă de o poveste. * * * Într-o lună de iarnă a unui an din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o fermă dintr-un mic orășel american se năștea un băiețel. Aflat mai tot timpul în contact cu natura, băiatul a ajuns să o iubească și să fie incitat de misterele ei. Și dintre toate, cel mai mult îl fascinau fulgii de nea. La 15 ani, el a primit de la mama lui un microscop. Atunci a început să privească fulgii de nea la microscop. Impresionat de modelele lor, a încercat să îi deseneze, dar se topeau până să reușească să traseze pe hârtie câteva linii. Frustrat, inventivul băiat a căutat o soluție, îndreptându-și atenția spre fotografie. Dar la sfârșit de secol XIX să ai un aparat foto era aproape un lux. Tatăl lui nu-i accepta astfel de "toane". Și totuși, cu ajutorul mamei sale, băiatul și-a convins tatăl, și la 17 ani a primit un astfel de aparat. Eforturile lui au continuat: părea imposibil să fotografiezi fulgi de zăpadă! După doi ani de încercări repetate, în iarna în care împlinea 19 ani, el a reușit imposibilul: combinând aparatul foto cu microscopul a făcut prima fotografie a unui fulg. Și-a continuat această pasiune pentru tot restul vieții. A fotografiat peste 5.000 de fulgi, demonstrând ceea ce o vorbă spune: "nu sunt doi fulgi la fel". Băiatul de la fermă a ajuns inventatorul metodei de fotografiere a cristalelor de zăpadă; tehnica sa, îmbunătățită cu trecerea anilor, a fost preluată de diferite universități și institute de cercetare; articole scrise de el au apărut în publicații prestigioase; iar înainte de a muri a avut ocazia să își vadă tipărită o carte-album, cu fotografiile a peste 2.400 de fulgi de nea. Nu este vorba de o ficțiune, ci de o poveste adevărată, iar personajul ei central este Wilson Bentley (1856-1931), zis "Fulgul". * * * Uitându-mă la câteva dintre fotografiile făcute de Bentley, am rămas impresionat de frumusețea fulgilor de nea, de complexitatea lor, de modelele geometrice incredibile. Ce minunății se topesc adesea pe hainele noastre, ori în mâinile noastre, fără să știm! Dar m-a impresionat de asemenea fervoarea acestui om de a-și urma un ideal. O pasiune din copilărie i s-a transformat într-o activitate de-o viață. Deși considerat de mulți un nebun, el a avut o sensibilitate extraordinară, ce a rezonat la o frumusețe pe care o descoperise, și pe care dorea să o împărtășească lumii. O frumusețe cu mii de fețe, niciodată repetându-se. În creație de fapt nu vom găsi repetiții: nici doi copaci perfect identici, nici două lacuri perfect identice... Iar regula se confirmă și în cazul oamenilor, între care nu vom găsi doi perfect identici, nici chiar dacă sunt gemeni univitelini. Și dacă la complexitatea unui organism ne așteptăm la diversitate, la simplitatea fulgilor bogăția formelor și matematica lor sunt cu adevărat uimitoare. Dar și fulgii, și copacii, și trupurile sunt realități efemere care, mai devreme sau mai târziu, se topesc... Spre deosebire de suflete. Rememorând viața lui Bentley, dedicată fulgilor de nea, am recunoscut cumva în ea - desigur, în limitele comparației - viața marilor păstori de suflete, care la fel și-au dedicat existența unor realități unice, niciodată repetându-se, și poate la fel de ignorate. Când lucrez cu realități materiale, mă gândesc de multe ori cu o oarecare invidie la preoți, la "materialul" pe care îl lucrează ei: sufletele celor încredințați lor spre păstorire. Înlocuind aparatul foto și microscopul cu spovada și îndrumarea spirituală, ei se apropie de suflete și le descoperă minunata geometrie spirituală. Iar dacă Bentley trebuia să se grăbească să surprindă fulgul într-o fotografie, preoții au în schimb timp... timp să ajute la modelarea sufletului, la purificarea lui. Și dând la o parte stratul de praf sau de murdărie, ei descoperă ceva mult mai minunat decât un fulg. Este cert: preoții sunt niște oameni foarte bogați. Nu numai pentru că au sacramentul preoției, ci și pentru că viața lor este îmbogățită cu contactul cu zeci, sute, mii de alte suflete. Dar nu trebuie să fii preot pentru a te bucura de frumusețea sufletelor. Dacă pentru fulgi trebuie să așteptăm iarna, sufletele sunt tot timpul lângă noi. Practic în orice anotimp am fi, pe lângă noi "ninge" cu suflete. Depinde de noi dacă le lăsăm să se topească, prin ignorare, sau alegem să le cunoaștem. Eu, și probabil nu sunt singurul, recunosc că prea adesea m-am lăsat condus de sentimente precum antipatia sau presiuni precum ce a timpului, pierzând ocazii de a cunoaște unele suflete sau, mai rău, rănindu-le. Fulgii de nea, și probabil albul imaculat pe care îl formează ei după ninsori grele, mă fac acum să mă gândesc mai mult la unicitatea fiecărui om cu care mă întâlnesc. Mi-aș dori să am pasiunea lui Bentley de a descoperi minunăția sufletelor celor de lângă mine. Desigur că la sfârșitul vieții mele nu voi putea publica o carte, ca Bentley, cu fotografiile sufletelor pe care le-am cunoscut. Și poate nu voi reuși să ajung ca Bentley la numărul de 5.000. De fapt numărul nici nu mă interesează. Vreau doar să privesc de acum altcumva sufletele oamenilor. Și cum orice drum începe cu primul pas, voi începe cu cei mai minunați și mai apropiați de mine fulgi: soția și copiii mei. La același fulg, și de m-aș putea uita de zeci de ori, aș vedea același lucru. Dar anii de căsătorie mi-au demonstrat că sufletele soției și ale copiilor au tot timpul ceva inedit de descoperit, ceva minunat de admirat, ceva cu care să te facă mai bogat. Ca de altfel orice suflet. Radu Capan PS: Dacă doriți să vedeți câteva din superbele fotografii ale lui Bentley, vizitați snowflakebentley.com/snowflakes.htm.
|
© 2003-2007 - ProFamilia.ro - sit recomandat de Conferinta Episcopilor Catolici din Romania
|