MEDITAŢII

Nu sunt doi la fel
- 2 decembrie 2004 -

Săptămâna trecută am trecut cu trenul de pe-o parte pe alta a munţilor. Deşi noapte, zăpada dădea o lumină nepământească peisajului, care părea rupt dintr-un basm. Din cauza ninsorii geamul s-a acoperit rapid, iar mai apoi m-a furat somnul... Înainte mi-am amintit însă de o poveste.

* * *

Într-o lună de iarnă a unui an din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-o fermă dintr-un mic orăşel american se năştea un băieţel. Aflat mai tot timpul în contact cu natura, băiatul a ajuns să o iubească şi să fie incitat de misterele ei. Şi dintre toate, cel mai mult îl fascinau fulgii de nea. La 15 ani, el a primit de la mama lui un microscop. Atunci a început să privească fulgii de nea la microscop. Impresionat de modelele lor, a încercat să îi deseneze, dar se topeau până să reuşească să traseze pe hârtie câteva linii. Frustrat, inventivul băiat a căutat o soluţie, îndreptându-şi atenţia spre fotografie. Dar la sfârşit de secol XIX să ai un aparat foto era aproape un lux. Tatăl lui nu-i accepta astfel de "toane". Şi totuşi, cu ajutorul mamei sale, băiatul şi-a convins tatăl, şi la 17 ani a primit un astfel de aparat.

Eforturile lui au continuat: părea imposibil să fotografiezi fulgi de zăpadă! După doi ani de încercări repetate, în iarna în care împlinea 19 ani, el a reuşit imposibilul: combinând aparatul foto cu microscopul a făcut prima fotografie a unui fulg. Şi-a continuat această pasiune pentru tot restul vieţii. A fotografiat peste 5.000 de fulgi, demonstrând ceea ce o vorbă spune: "nu sunt doi fulgi la fel". Băiatul de la fermă a ajuns inventatorul metodei de fotografiere a cristalelor de zăpadă; tehnica sa, îmbunătăţită cu trecerea anilor, a fost preluată de diferite universităţi şi institute de cercetare; articole scrise de el au apărut în publicaţii prestigioase; iar înainte de a muri a avut ocazia să îşi vadă tipărită o carte-album, cu fotografiile a peste 2.400 de fulgi de nea.

Nu este vorba de o ficţiune, ci de o poveste adevărată, iar personajul ei central este Wilson Bentley (1856-1931), zis "Fulgul".

* * *

Uitându-mă la câteva dintre fotografiile făcute de Bentley, am rămas impresionat de frumuseţea fulgilor de nea, de complexitatea lor, de modelele geometrice incredibile. Ce minunăţii se topesc adesea pe hainele noastre, ori în mâinile noastre, fără să ştim! Dar m-a impresionat de asemenea fervoarea acestui om de a-şi urma un ideal. O pasiune din copilărie i s-a transformat într-o activitate de-o viaţă. Deşi considerat de mulţi un nebun, el a avut o sensibilitate extraordinară, ce a rezonat la o frumuseţe pe care o descoperise, şi pe care dorea să o împărtăşească lumii. O frumuseţe cu mii de feţe, niciodată repetându-se.

În creaţie de fapt nu vom găsi repetiţii: nici doi copaci perfect identici, nici două lacuri perfect identice... Iar regula se confirmă şi în cazul oamenilor, între care nu vom găsi doi perfect identici, nici chiar dacă sunt gemeni univitelini. Şi dacă la complexitatea unui organism ne aşteptăm la diversitate, la simplitatea fulgilor bogăţia formelor şi matematica lor sunt cu adevărat uimitoare. Dar şi fulgii, şi copacii, şi trupurile sunt realităţi efemere care, mai devreme sau mai târziu, se topesc... Spre deosebire de suflete.

Rememorând viaţa lui Bentley, dedicată fulgilor de nea, am recunoscut cumva în ea - desigur, în limitele comparaţiei - viaţa marilor păstori de suflete, care la fel şi-au dedicat existenţa unor realităţi unice, niciodată repetându-se, şi poate la fel de ignorate. Când lucrez cu realităţi materiale, mă gândesc de multe ori cu o oarecare invidie la preoţi, la "materialul" pe care îl lucrează ei: sufletele celor încredinţaţi lor spre păstorire. Înlocuind aparatul foto şi microscopul cu spovada şi îndrumarea spirituală, ei se apropie de suflete şi le descoperă minunata geometrie spirituală. Iar dacă Bentley trebuia să se grăbească să surprindă fulgul într-o fotografie, preoţii au în schimb timp... timp să ajute la modelarea sufletului, la purificarea lui. Şi dând la o parte stratul de praf sau de murdărie, ei descoperă ceva mult mai minunat decât un fulg. Este cert: preoţii sunt nişte oameni foarte bogaţi. Nu numai pentru că au sacramentul preoţiei, ci şi pentru că viaţa lor este îmbogăţită cu contactul cu zeci, sute, mii de alte suflete.

Dar nu trebuie să fii preot pentru a te bucura de frumuseţea sufletelor. Dacă pentru fulgi trebuie să aşteptăm iarna, sufletele sunt tot timpul lângă noi. Practic în orice anotimp am fi, pe lângă noi "ninge" cu suflete. Depinde de noi dacă le lăsăm să se topească, prin ignorare, sau alegem să le cunoaştem. Eu, şi probabil nu sunt singurul, recunosc că prea adesea m-am lăsat condus de sentimente precum antipatia sau presiuni precum ce a timpului, pierzând ocazii de a cunoaşte unele suflete sau, mai rău, rănindu-le. Fulgii de nea, şi probabil albul imaculat pe care îl formează ei după ninsori grele, mă fac acum să mă gândesc mai mult la unicitatea fiecărui om cu care mă întâlnesc. Mi-aş dori să am pasiunea lui Bentley de a descoperi minunăţia sufletelor celor de lângă mine.

Desigur că la sfârşitul vieţii mele nu voi putea publica o carte, ca Bentley, cu fotografiile sufletelor pe care le-am cunoscut. Şi poate nu voi reuşi să ajung ca Bentley la numărul de 5.000. De fapt numărul nici nu mă interesează. Vreau doar să privesc de acum altcumva sufletele oamenilor. Şi cum orice drum începe cu primul pas, voi începe cu cei mai minunaţi şi mai apropiaţi de mine fulgi: soţia şi copiii mei. La acelaşi fulg, şi de m-aş putea uita de zeci de ori, aş vedea acelaşi lucru. Dar anii de căsătorie mi-au demonstrat că sufletele soţiei şi ale copiilor au tot timpul ceva inedit de descoperit, ceva minunat de admirat, ceva cu care să te facă mai bogat. Ca de altfel orice suflet.

Radu Capan

PS: Dacă doriţi să vedeţi câteva din superbele fotografii ale lui Bentley, vizitaţi snowflakebentley.com/snowflakes.htm.