MEDITAŢII

Ultimul tren
- 4 noiembrie 2004 -

În amintirea pr. P.A.

Într-o scurtă povestioară s.f. (permiteţi-mi să mai rămân puţin în acest registru) se spunea că, odată ca niciodată, un om trăia într-un sătuc izolat, şi nu era foarte mulţumit de viaţa sa. Din când în când mergea în gară pentru a se uita la oamenii care părăseau, unii pentru totdeauna, satul monoton şi viaţa monotonă. Şi îşi imagina că într-o zi se va urca şi el într-un tren, va lăsa totul în urma lui, descoperind o viaţă care să-l pasioneze, să-l facă să se simtă viu, să simtă că trăieşte.

Anii au trecut, şi omul continua să mai vină pe la gară. Obişnuia să meargă în barul gării, de unde se uita la trenurile care plecau. Încerca să îşi facă curaj şi, privind câte un tren, îşi spunea: "Voi pleca cu acesta." Rămânea însă în bar până când pleca şi acel tren. Şi următorul. Şi tot aşa. Până când, într-o seară, aflat în barul gării, i s-a părut că prinde curaj. În difuzoare se anunţa plecarea trenului pe care îl vedea pe geam. "Gata!", şi-a spus. "Voi pleca cu acesta!" Ceva îl oprea totuşi. "Trebuie să merg, să nu scap şi acest tren", s-a încurajat el, pornind spre ghişeul de bilete. Privind însă spre tren, vede că tocmai pleca. "Nu-i nimic, îl iau pe următorul care pleacă", şi-a spus el, fără să îi pese de destinaţie, dornic de un singur lucru: să plece. Ajuns la ghişeu, cere un bilet la următorul tren. Vânzătorul îi răspunde: "Ne pare rău, acesta a fost ultimul tren." Omul, încrezător, îi spune: "Nici o problemă dacă astăzi nu mai sunt trenuri. Daţi-mi un bilet la următorul tren. Voi aştepta în gară până când va veni." La care primeşte răspunsul vânzătorului: "Nu m-aţi înţeles. Acesta a fost ULTIMUL TREN."

Punct. Povestea nu mai continuă, lăsându-ne pe noi să ne imaginăm disperarea omului care a lăsat să treacă atâtea trenuri, până când a plecat şi ultimul, descoperindu-se acum blocat pentru totdeauna în acel sat, capăt de linie.

...

Lăsând s.f.-ul la o parte, următorul fapt este cât se poate de real: cineva foarte drag mie şi-a pierdut sora acum mulţi ani. Ultima dată când a văzut-o, o condusese la gară, dar nu a stat până a plecat trenul, căci se grăbea să ajungă undeva. Şi astăzi regretă că nu a rămas cu ea în gară până la final, neştiind atunci că pentru sora sa acela era ultimul tren, neştiind că acelea erau ultimele momente petrecute împreună.

Primele zile din noiembrie ne-au adus mai vii în memorie amintirile despre cei dragi. Mi-am amintit şi eu de un om care pentru mine a însemnat foarte mult şi pe care îl vedeam aproape zilnic. Apoi, datorită vârstei, a rămas "sechestrat" în perimetrul locuinţei lui, iar eu, cu toate că îi datoram atât de multe, nu l-am vizitat niciodată, mulţumindu-mă să aflu despre el de la alţii. După vreun an, a murit. Vestea morţii lui în mintea mea a sunat atunci astfel: "ai pierdut ultimul tren, şansa de a-i mulţumi pentru ce a făcut pentru tine, de a-i mulţumi pentru dragostea ce ţi-a purtat-o, de a-i mulţumi pentru că a crezut în tine când alţii nu au făcut-o". Am plâns, recunosc, în liniştea unei nopţi, apăsat de trenul scăpat.

Vedem adesea aceste trenuri, care îi iau dintre noi pe cei dragi. Îi conducem la gară, plângem cel mai adesea, şi le dorim pasagerilor ca la staţia Purgator să nu stea prea mult, pentru a ajunge rapid la Destinaţia care sperăm să le fie Raiul. Întorcându-ne apoi la casele noastre, reflectăm pentru câteva minute la acel Tren, după care ne alungăm rapid gândurile, ca pe ceva rău, şi ne spunem în sine: "Mai avem timp până atunci." Dar la un moment dat, ne sună ceasul! Ups, suntem în gară! Ce ne facem? La ghişeu ni se spune că nu putem lua bilet pentru că bagajul păcatelor este peste limita admisă în tren! Reuşim să scăpăm de bagaj în timp util pentru a nu auzi teribila sentinţă că am pierdut Trenul?

...

Povestea ultimului tren m-a impresionat mult, atunci când am citit-o prima oară. Ea trage un semnal de alarmă, dar dacă doar atât vedem - semnalul -, cădem într-o viziune fatalistă, care din păcate ne caracterizează prea adesea. Uităm că omul din poveste are şi opţiunea mersului pe jos, pentru a părăsi satul (chiar dacă îi va lua luni întregi), sau că poate să îşi schimbe viaţa şi să trăiască altfel tocmai acolo unde se află. Uităm că cel drag, faţă de care nu am ajuns să ne exprimăm sentimentele pe când era alături de noi, este în continuare în comuniune cu noi, şi deci putem da glas gândurilor noastre. Dar mai ales în problema mântuirii, nu ne dăm seama că nu trenul pleacă prea rapid, ci noi ezităm, amânăm să ne pregătim pentru plecare, ca şi cum moartea ar fi ceva statistic, un eveniment ce are loc doar după o anumită vârstă.

Există în viaţă trenuri pe care dacă le-am pierdut, sunt pe veci pierdute. Există însă şi trenuri pe care, cu aripile speranţei creştine, le putem prinde chiar şi când totul pare pierdut, când ne apucă disperarea. Un discernământ făcut cu credinţă ne poate ajuta să înţelegem când şi ce avem de făcut. Şi de fapt "a face", "a avea curajul de a face" mi se pare că este cheia poveştii, şi nu "ultimul tren". Cauza regretului pe care îl trăiesc şi astăzi nu este aceea că prietenul meu s-a dus, ci că eu nu am acţionat, nu l-am vizitat. Am stat, ca omul din poveste, în bar, privind pe geam şi ezitând. Dar nu mai vreau să repet povestea. Vreau să nu mă apese gândul ultimului tren, ci să mă însufleţească curajul de a acţiona - în relaţiile cu ceilalţi, şi în schimbarea propriei vieţi. Nu doar pentru a nu regreta mai apoi, cât mai ales pentru mulţumirea şi împlinirea pe care le voi simţi în momentul prezent.

Radu Capan