MEDITAŢII

Darul graiului
- 27 mai 2004 -

Nu mai fusesem niciodată la un spectacol oferit de tineri fără auz şi fără grai. Totdeauna am considerat că ei aparţin unei alte lumi care nu îmi aparţine mie, că sunt persoane care nu au nimic ce să-mi spună. E adevărat că nici nu-mi făcea plăcere să întâlnesc asemenea persoane vrednice de compătimire. Dar asta a fost până într-o seară când am avut ocazia de a-mi schimba părerea. Aici la Iaşi a venit un grup de tineri surdo-muţi de la Piteşti care ne-au dat o lecţie de resemnare dar şi de curaj şi demnitate. Şi poate mai era un motiv de emoţie: acest recital de Paşti avea loc chiar în fosta capelă a mănăstirii Notre-Dame din Iaşi.

Au urcat pe scenă un grup de vreo 20 de tineri frumoşi, îmbrăcaţi decent, cu o privire clară şi calmă. Chiar uluitor de calmă! Ni s-a spus ca vor cânta, dar eu eram foarte nerăbdător să văd cum vor cânta, de vreme ce nu au voce. A început să se audă prin staţia de amplificare un cântec de Paşti iar tinerii de pe scenă, la semnele părintelui dirijor, s-au dezlănţuit într-un recital al gesturilor. Eu nu cunoşteam nici un semn al limbajului gesturilor lor. Dar încet-încet mi-am dat seama că gesturile lor sunt foarte expresive, unele chiar uşor inteligibile. Chiar am memorat câteva semne: primăvara semnificată prin mişcări unduitoare ale degetelor, ca un zbor de păsări, la nivelul umerilor, învierea semnificata printr-un gest de invitaţie (oare să aibă vreo legătură cuvântul înviere cu invitaţie?), legământul semnificat prin unirea degetelor arătătoare, mormântul arătat de două palme întinse ce coboară în jos ca şi cum ar săpa o groapă, şi altele câteva.

Noi, neştiutorii din sală, uimiţi de ceea ce vedeam, după primul cântec, am început să aplaudăm. Prezentatoarea, cu puţină reţinere, şi-a făcut curaj şi "ne-a atras atenţia" că ei nu aud bătaia palmelor şi de aceea să aplaudăm în stilul lor, adică cu mâinile ridicate cât mai sus şi cu vibraţia degetelor. La început nu îndrăzneam, dar mai apoi am făcut-o cu plăcere. Am mai observat că la începutul recitalului mai era ceva gălăgie în sală, lumea mai şuşotea, dar încet-încet s-a făcut linişte deplină. Toţi cei din sală, care aveam grai, am reuşit să intrăm în lumea lor, o lume a tăcerii, a gesturilor, a limbajului privirii. Tăcerea lor, chiar dacă era involuntară, ne-a cucerit pe toţi.

M-am întors acasă mişcat şi emoţionat. Ce lecţie de meditaţie!

Mă întrebam: dacă aceşti tineri ar primi, ca prin minune, darul auzului şi al graiului doar pentru o zi, oare cât de mult nu s-ar bucura? Acum ei nu pot spune nici măcar mamei "mamă!", nu pot să savureze frumuseţea unei melodii, armonia muzicii, fără de care parcă noi nu am putea trăi. Mă întrebam: oare ei pot dansa, dacă nu aud muzica? Între ei şi noi, între ei şi cei dragi lor rămâne doar limbajul ochilor, al inimii, al gestului, al lacrimilor. Ei citesc mai uşor ca noi durerea din ochii vecinului, observă mai uşor lacrima din ochii prietenului! Cred că sentimentele lor sunt mult mai profunde decât ale noastre pentru că nu sunt viciate de zgomote, gălăgie şi vorbe de prisos.

Cred că noi greşim atunci când plasăm aceste persoane într-o altă lume, într-o altă categorie, ca şi cum am fi total diferiţi. E adevărat că noi avem ceva ce nu au ei: grai şi auz. Dar şi ei au ceva ce nu avem noi: capacitatea de a se interioriza, de a fi mai atenţi la frumuseţile din jur, şi chiar de a intra mai uşor în contact cu Dumnezeu prin rugăciune. Doar Dumnezeu nu vorbeşte prin sunete pentru ureche care trebuie să se audă, ci în tăcerea inimii. Ori noi suntem mereu bombardaţi de zgomote şi greu putem percepe glasul tăcut şi intim al lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, dacă noi considerăm că ei ar fi nişte defavorizaţi ai sorţii, neavând glas şi auz, noi ne putem considera, faţă de ei, foarte dotaţi şi bogaţi. Apropo, aţi mulţumit vreodată lui Dumnezeu pentru marile daruri ale auzului şi ale graiului?

pr. Iosif Dorcu