MEDITAŢII

Lumânarea
- 13 mai 2004 -

Într-o zi vine la biroul parohial o cerşetoare. Nu mi-a cerut nici bani şi nici ceva de mâncare. Mi-a cerut doar să-i dau trei lumânări. Am întrebat-o de ce vrea tocmai lumânări. Şi mi-a răspuns: "Una vreau să o duc la mormântul mamei mele. În fiecare lună aprind o lumânare pe mormântul ei. Dar merg să o aprind seara ca să se vadă cât mai departe flacăra lumânării mele. A doua o păstrez pentru Noaptea de Paşti. Vreau să am şi eu o lumânare aprinsă cum are toată lumea. Iar a treia o duc în bordeiul meu. Eu nu am curent electric şi până adorm îmi fac rugăciunile mele la lumina ei şi mă uit ce frumos arde." M-am mirat, dar i-am dat dreptate!

Ce banală a devenit lumânarea! E atât de simplă! Ba chiar ne deranjează, mai ales când ne picură pe mână sau când ea se sfărâmă. Ne mai şi enervăm când o lumânare de mai slabă calitate scoate fum înecăcios. Şi totuşi în urma discuţiei cu cerşetorea, mi-am dat seama că lumânarea este parte integrantă a vieţii creştine. În noaptea de Paşti lumânarea este în centrul atenţiei. Lumânarea pascală este sfinţită, este tămâiată, este purtată în procesiune, este simbol al lui Cristos cel înviat. Apoi rămâne lângă altar pe tot timpul Paştelui. Ce importantă e o lumânare!

Ba chiar Biserica are şi o sărbătoare a lumânărilor, la 3 februarie: sunt aduse la biserică, sunt sfinţite şi apoi purtate in casele oamenilor. Ce sfântă e o lumânare!

Când eram copil eram fascinat de un ritual popular legat de înmormântare. Erau în sat la noi câteva femei care aveau talent în a confecţiona dintr-un bulgăre de ceară un fel de colac-lumânare, care se punea la căpătâiul mortului. Şi urmăream cum acea lumânare se consumă iar cineva dintre rude avea grijă sa mai desfăşoare din acea lumânare încolăcită. Nici azi, de fapt nu ne putem imagina o înmormântare fără lumânări. În mentalitatea oamenilor lipsa lumânării la căpătâiul muribundului este considerată o mare nenorocire. Am observat că unii nu pun problema dacă cel răposat a fost spovedit şi împărtăşit, ci totul este dacă a murit cu sau fără lumânare. Interesantă estimare a lumânării!

Îmi mai amintesc ce sărbătoare era aprinderea lumânărelelor din pomul de Crăciun. Era un veritabil moment festiv. Nu dura mult arderea lor dar toţi erau cu ochii spre aceste lumânărele care parcă dădeau mai multă viaţă brăduţului. Beculeţele nu vor avea niciodată farmecul lumânărelelor. Aceste, puse in priză ard mereu, dar cine le ia în seama?

Nici la celebrarea unor sacramente nu lipseşte lumânarea: e un fel de "martor" la aceste celebrări ale botezului, ale euharistiei, sau căsătoriei. Am cunoscut un preot care, atunci când se ruga breviarul sau rozariul în camera sa, aprindea o lumânare. A fost întrebat de ce face acest lucru şi a răspuns: "Aprind lumânarea pentru că mă ajută să mă concentrez mai bine la rugăciune. Privesc atent cum se chinuie săraca să-mi ofere puţină lumină, iar gândurile mele, atrase de flăcăruia ei, nu mai zboară în altă parte." I-am dat dreptate acestui prieten.

Lumânarea nu lipseşte nici la procesiuni. Ce minunată e o procesiune de seară, cu multă lume, când se vede o mare de luminiţe minunate! Într-un sat, după liturghia din Noaptea de Paşti, parohul îndemna comunitatea ca toţi, cu lumânările aprinse, să meargă în procesiune la cimitir. Dacă vremea era prielnică, nu vă puteţi imagina ce procesiune minunată avea loc. Apoi, ajunşi la cimitir, toţi se împrăştiau pe la morminte şi înfigeau în ţărână câteva lumânări. Cimitirul devenea, pentru puţin timp, un loc feeric în miez de noapte!

Lumânarea este şi un frumos simbol al omului bun: lumânarea, pentru a oferi lumină trebuie ca încet-încet să se consume. La fel şi creştinii (cărora Isus le-a spus "Voi sunteţi lumina lumii"), pentru a fi lumină pentru cei din jur, pentru a fi coerenţi şi a-şi trăi corect credinţa, trebuie să se jertfească, să ofere ceva din ei, să se consume în fiecare zi câte puţin.

Lumânarea se mai aseamănă nouă oamenilor şi prin fragilitatea sa: se rupe atât de uşor, se sfărâmă, şi totuşi oferă ceea ce nu poate oferi nici piatra, nici apa, nici pământul: flacără, pentru a fi lumină şi căldură lumii.

În singurătate, când rămânem singuri, în sobrietatea şi tăcerea cămăruţei noastre, o lumânărică ne poate deveni un prieten, un însoţitor. Flăcăruia ei, poate aţi observat, pare o săgeată care indică mereu cerul.

Şi încă ceva. Ce coincidenţă frumoasă: în limba română, spre deosebire de alte limbi, numele banalei lumânări vine tocmai de la cuvântul "lumină".

pr. Iosif Dorcu