MEDITAŢII

Fraţii de după gratii
- 22 aprilie 2004 -

Când eram seminarist, cineva ne-a povestit istoria părintelui iezuit Godo. Acest minunat preot, ni se spunea, a fost, la un moment dat, arestat. După un timp i-a venit şi ziua eliberării. Când gardienii i-au spus că este liber şi poate să meargă acasă, părintele Godo ar fi zis: "Eu nu vreau să părăsesc închisoarea pentru că şi oamenii de aici au nevoie de mine, au nevoie de preot!" M-am bucurat, la vremea aceea, ca seminarist să aud o asemenea afirmaţie şi mi s-a părut admirabilă. Mai târziu l-am cunoscut puţin pe părintele Godo. La o întâlnire l-am întrebat dacă e adevărat ceea ce auzisem eu şi el mi-a confirmat. În acest caz se vedeau împlinite cuvintele lui Isus: "Am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine." Pe de altă parte atunci când a fost în închisoare părintele Godo, erau acolo şi mulţi oameni nevinovaţi, deţinuţi pe considerente politice sau religioase. Şi, permanent în istorie au fost oameni nevinovaţi în puşcării: profeţi, Ioan Botezătorul, apostolii, creştinii primelor secole şi mulţi alţii. Închisorile noastre, după 1948, au fost pline de episcopi, preoţi şi toată elita societăţii noastre...

Acum câteva zile, imediat după Paşti, am avut ocazia de a trece, pentru câteva ceasuri, împreună cu alţi preoţi, poarta penitenciarului pentru a face puţină sărbătoare şi celor privaţi de libertate. Adevărul e că am mai intrat de câteva ori, dar de fiecare dată m-am simţit foarte stingher.

Intrând în închisoare te copleşesc o mulţime de sentimente. Mai întâi ai senzaţia că intri într-o altă lume, una care nu îţi aparţine: peste tot gratii, lacăte, paznici, curţi îngrădite, paznici şi păziţi, haine pe care nu le vezi pe stradă, feţe triste, posomorâte, oameni care ridică tonul şi oameni care se sfiiesc chiar şi să ridice ochii, poliţişti la toate colţurile şi la toate intrările, controale peste controale, umiliţi şi umilitori, duritate, ţipete, haine ponosite, lacrimi şi... uneori regrete! Câteodată mai ai şi nefericita surpriză de a întâlni, printre cei închişi, cunoştinţe sau... chiar prieteni.

Au fost adunaţi într-un club toţi cei care erau catolici. Am încercat să-i cunoaştem cât de puţin. Am stat de vorbă cu ei. Fiecare are o poveste a sa. Am privit îndelung feţele lor: Erau feţe de oameni adevăraţi, chiar dacă uneori sunt consideraţi mai puţin oameni: privaţi de unele drepturi, privaţi de libertate, respinşi de rude, uitaţi de prieteni. Au aceeaşi dorinţă de a vorbi, de a se destăinui, de a plânge, de a zâmbi (e adevărat că mai rar şi puţin amar, pentru că şi atunci când zâmbesc ei sunt puţin trişti).

Le place să cânte. La un moment dat părintele, care merge de obicei la ei, a spus ca să se cânte doar două strofe dintr-un cântec la liturghie. Dar unul din mulţime a întrebat: "Părinte de ce să nu cântăm toate patru strofele?" Apoi le-au cântat pe toate. Le place să facă artă. Clubul lor e plin de tablouri (în special icoane) şi sculpturi.

În general, toată lumea îi acuză pe aceşti nefericiţi oameni spunând: "Au ajuns aici din vina lor. De ce au făcut cutare şi cutare faptă, de ce au încălcat legea? Dacă erau corecţi nu ajungeau acolo." Poate să fie adevărată această acuză, dar... eu mai afirm că nu sunt singurii vinovaţi. Mai întâi cred că unii dintre ei sunt în închisoare nevinovaţi, datorită unor greşeli judiciare. Ce vină aveau episcopii, preoţii noştri care până nu de mult au populat închisorile? Chiar în aceste zile ziarele prezentau cazul unui om care a făcut degeaba 11 ani de închisoare. În al doilea rând mulţi au fost doar complici involuntari la o anumită faptă. Alţii au luat asupra lor vinovăţia altuia pentru a salva soţia sau un frate...

Alţii poate n-au avut părinţi, un tată şi o mamă care să-i înveţe. Unde e vina lor că părinţii nu şi-au făcut datoria? E vestit cazul unui condamnat la moarte, care înainte de a fi executat a făcut o afirmaţie zguduitoare: "Eu nu am avut o mamă. Dacă aş fi avut lângă mine o inimă de mamă iubitoare şi învăţătoare, azi nu aş fi fost aici!" Prea ne-am obişnuit să împărţim lumea în două: cei din arest sunt vinovaţii iar noi din afară suntem nevinovaţii. Mi se pare o judecată şi o condamnare total injustă. De ce? Pentru că şi noi suntem vinovaţi de multe ori pentru că aceşti fraţi ai noştri sunt după gratii.

Poate dacă ar fi găsit în noi nişte prieteni care să-i ajutăm într-un moment greu al vieţii, nu ar fi făcut un pas greşit în viaţă. Dacă un tată de familie cu şase copii ar fi avut un loc câştig decent, nu ar fi furat sau nu ar fi lovit pentru a aduce ceva de mâncare la copii. Dacă un tânăr ar fi avut un prieten sau un îndrumător bun, într-un anumit moment nefast al vieţii, nu ar fi căutat prieteni răi. Dacă cutare şi cutare nu ar fi găsit prieteni de pahar, nu ar fi ajuns beţiv şi apoi infractor. Dacă tânărul de 18 ani, scos afara din orfelinatul de copii, ar fi avut măcar o locuinţă, nu ar fi ajuns după gratii. Dacă m-aş fi oprit măcar o data (eu ca preot) să-l întreb pe omul necăjit de pe stradă ce îl doare, poate şi-ar fi găsit o speranţă... Dacă...dacă...dacă...

Dar e mai uşor să mă disculp şi să spun: "el e vinovat, să-şi tragă pedeapsa." Şi totuşi sunt nişte oameni. Au şi ei dreptul la o şansă, au dreptul la o reabilitare. Şi Isus prefera vameşii şi păcătoşii, cunoscându-le inima mai deschisă şi mai capabilă de convertire. Şi fraţii noştri de după gratii au dreptul de a fi iertaţi şi de a fi iubiţi. Poate au ajuns aici pentru că niciodată nu au fost iubiţi. Să le mai dăm o şansă...

pr. Iosif Dorcu