MEDITAŢII

Monumentul Pătimirii
- 2 aprilie 2012 -

O istorisire pe care o îndrăgesc vorbeşte despre împăratul orcilor, ajuns să se confrunte cu o situaţie inedită. Acest rege dă legea ca-n întreaga împărăţie, celor prinşi în desfrânare să li se scoată ambii ochi. Numai că cel dintâi căzut în acest păcat este însuşi fiul său. Inima regelui ar vrea să se rupă în două: o parte din el ar dori să împlinească dreptatea sa, să rămână fidelă rânduielii de el instituite; o alta năzuieşte să nesocotească această poruncă, să dea iertare fiului, săvârşind iubirea. Mai marii palatului încearcă să îl convingă să renunţe la a-i provoca un rău moştenitorului tronului. Dar tatăl este drept şi nu îşi poate nesocoti, chiar el, porunca. În zbaterea sa, găseşte o soluţie: "îi voi scoate fiului meu un ochi şi, pe cel de-al doilea, îl voi scoate de la mine".

Îmi place povestea aceasta, pentru că îmi provoacă gândul cutezător să zboare spre episodul jertfirii Mântuitorului Cristos. Numai că scandalul crucii întrece cu mult freamătul de la curtea regelui orcilor. Cel care moare, Domnul Isus, e nevinovat. El suferă de toate desfrânările noastre; şi nu doar de ale noastre, ci de ale lumii întregi. Iar noi avem în El iertare plenară pentru păcatele noastre. Fiul regelui orcilor va purta în întreaga-i viaţă pecetea nelegiurii sale, dar fiii născuţi în Cristos, prin patima Lui, vor uita veşnic durerea răzvrătirii lor: "El va şterge orice lacrimă din ochii lor; iar moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut" (Apocalips 21,4).

Preaiubiţi prieteni, jertfa lui Cristos este un monument care ne îndeamnă la meditaţie şi la adoraţie. În faţa patimilor, nu poţi decât să te baţi cu pumnul în piept şi să spui asemenea tâlharului convertit, mai ales atunci când treci prin încercări şi nu înţelegi voia lui Dumnezeu: "Noi, pe drept, am primit ceea ce meritam pentru faptele noastre; dar El nu a făcut niciun rău" (Luca 23,41). Altarul jertfei mesianice este monumentul smereniei. Aici nu mai încap mândria noastră, aşteptările noastre, pretenţiile noastre îndrăzneţe. E loc doar pentru îngenunchere şi pentru smerenie.

Apoi, pătimirea Domnului este monumentul solidarităţii şi al reconcilierii. Cerul şi pământul se arată profund mişcate de jertfa Mielului fără cusur; ele se unesc împreună în cel mai mişcător Prohod cosmic: catapeteasma Templului se rupe, pământul se cutremură, pietrele se despică şi trupurile multor sfinţi învie. Şi, în crucea Lui, cei mai înverşunaţi duşmani devin prieteni: "Căci El este pacea noastră, Cel care a făcut din două una şi a dărâmat zidul despărţitor, desfiinţând în Trupul Său ura" (Efeseni 2,14). Oh, dacă am privi la acest monument al împăcării noastre atunci când ceilalţi ne greşesc, ce dulce ne-ar fi îndemnul iertării şi cât de lesne ne-ar deveni concilierea!

Dar poate că cea mai importantă valenţă a jertfei rămâne faptul că pătimirea este monumentul mântuirii. Isus capătă bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl şi deschide prin Sine cale de mântuire: "Nu este în nimeni altul mântuirea, pentru că nu este nici un alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi" (Fapte 4,12). Nimeni nu s-a dezbrăcat de slava cerească pentru ca noi să ne bucurăm de mărirea Raiului. Nimeni nu a murit pentru noi ca noi să trăim veşnic. Şi nimeni nu ne iubeşte mai tare decât Cel care S-a îmbrăcat cu noi toţi şi ne-a purtat demn prin moarte la viaţă.

E seară în vieţile noastre. Şi în lume. Multe întrebări se ridică, multe temeri încolţesc, multe zbateri lăuntrice îşi cunosc ascensiunea. Isus coboară chiar în adâncimile pământului din noi, în Abisul Iadului nostru. Ne arată rănile, ne întinde mâinile, ne îmbrăţişează cu foc, ne strămută la loc de pace. Cu El, de acum, vom străbate istoria şi vom birui întunericul morţii. De aceea, să ne apropiem cu toată inima de Domnul Isus, ca să vedem cât de mult valorăm, fiecare dintre noi, pentru El, cu câtă gelozie ne doreşte Dumnezeu la Sine şi cu câtă gingăşie ne-o spune mereu şi mereu, până la sfârşitul veacurilor!

Andrei Pătrîncă