MEDITAŢII

Postirea egofiliei
- 20 martie 2012 -

Pe când Isus nu coborâse din slavă şi nu înnoise lumea, dintr-o sete teribilă de Dumnezeu, preoţii evrei înăspriseră legea jos, în vederea dobândirea milostivirii celei de Sus. Aşa se face că Legea căpătase noi şi noi interdicţii, asuprind peste măsură de mult trupul şi amărând nefolositor de tare sufletul. Au trecut milenii de atunci, faţa pământului s-a curăţat cu Sângele iertării, dar formele înlocuind fondul au rămas să conducă dorinţele noastre de a căpăta bunăvoinţa divină. Iată de pildă exemplul acesta! Liderii iudei le interzic şi azi credincioşilor să desfăşoare anumite lucrări în ziua sfântă a sâmbetei. Chiar şi călătoriile pe distanţe mari nu se pot realiza. Există însă o singură excepţie: o veche dispensă dă libertate deplasării, doar pe apă. Companiile aeriene s-au folosit de această breşă, proiectând voiajul ideal pentru evreu în ziua de sabat: sub fiecare scaun unde un iudeu călătoreşte, aşează o pernă cu apă, astfel ca excepţia să se împlinească, iar evreul să poată călători pe apă.

Mi-a căzut bine auzul acestei povestiri şi mi s-a părut de folos să o împărtăşesc cu dvs., în acest timp în care Biserica ne pune înainte rânduiala Postului, spre pregătirea rememorării pătimirii şi a învierii Mântuitorului. Căci, nu-i aşa, de câte ori nu Îl fentăm pe Dumnezeu, înmiresmându-ne exteriorul şi lăsându-ne neatins lăuntrul, chiar prin postirea noastră! Pentru mulţi dintre noi, postul a devenit un simplu regim alimentar, un strigăt manipulativ spre Dumnezeu ("Vezi, Doamne, câte fac pentru tine! Ia aminte la rugăciunile mele şi caută degrabă să le împlineşti!") şi o epatare grosolană şi ostentativă înaintea semenilor ("Eu astăzi ţin post, nu pot să mănânc din bucatele cu care mă serveşti! Tu nu posteşti?").

Postul este un mijloc extraordinar pe care Dumnezeu ni L-a pus la dispoziţie în vederea creşterii întru asemănarea cu El. Prin post începem să ne simţim. Prin cura alimentară propusă de post, ne simţim trupul, cerându-ne hrană. Dintr-o dată, postind, trupul nu ne mai conduce acţiunile, pântecele nu ne mai este stăpân, iar poftele nu ne mai stăpânesc. Apoi, noi ne simţim şi sufletul, ne aplecăm asupra simţămintelor, gândurilor şi pornirilor, le vedem aşa cum sunt, le analizăm în lumina Scripturii, şi nu le permitem celor rele să se exprime în păcate şi patimi. Şi, în cele din urmă, pătrundem prin rugă, meditare şi sfântă lectură, în cea mai adâncă încăpere a noastră, spiritul, duhul, curăţăm fereastra sa şi lăsăm să pătrundă lumina în noi, ca o pregustare a Luminii lui Cristos pe care o vom primi la praznicul Învierii. Prin post, începem să ne simţim. Luăm act de noi înşine. Ne luăm în stăpânire întru totul, trup, suflet şi duh, cum bine spunea Sfântul Grigorie Palama: "Postul acela este adevărat care este prezent în toate, pe toate le curăţeşte şi pe toate le vindecă". Şi abia acum facem cel mai important pas: ne apucăm pe noi înşine şi ne dăruim Domnului: "Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiţi trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual" (Romani 12, 1).

Iată cum se naşte egofilia: aparent căutăm să ne simţim bine, să ne punem în centrul atenţiei, să nu îi vedem şi să nu ne pese de ceilalţi, în vreme ce, cu adevărat, nu ne-am întâlnit niciodată cu noi înşine, cei reali. Însă la nimic nu ne foloseşte "postul", dacă nu renunţăm la egofilie, la a ne perverti ţesătura lăuntrică. Ci lucrător devine Isus în noi când începem să ne respectăm trupurile, sufletele, duhurile şi veşnicia. Iar de ne e prea greu să ne stimăm, să îl chemăm pe El să ne vindece şi să ne redea comunităţii iubirii pe care El şi-a născut-o în Cer şi pe pământ. Aşa făcând, postul nostru "va învăţa linişte şi va fi înaintemergătorul tuturor celorlalte fapte" (Sf. Isaac Sirul).

Andrei Pătrîncă