MEDITAŢII

Puiul
- 10 februarie 2012 -

"Puiul" a fost una dintre cele mai emoţionante istorisiri pentru copii citită vreodată de mine. Autorul, Ioan Alexandru Brătescu Voineşti, relatează istoria de viaţă a unei prepeliţe nevoite să zboare cu puii sănătoşi spre ţările calde, în vreme ce puiul cel mare, rănit din pricina neascultării sale, strigă deznădăjduit: "Nu mă lăsaţi! Nu mă lăsaţi!" Am crezut în această poveste vreme îndelungată. Nu mi-am imaginat că poate exista un scenariu mai bun decât acesta. "Decât să piară toţi puii, mai bine să se piardă unul", am spus şi eu. Abia târziu, citind pilda oii celei rătăcite şi a păstorului celui bun, mi-am dat seama că miracolul salvării puiului cu aripa frântă nu e o simplă fantasmă, ci e taina cea frumoasă a creştinismului. În prezenţa unui auditoriu ales, format din mai marii lideri religioşi ai Israelului, Isus afirmă că nu e păstor adevărat acela care nu îşi lasă oile ce-L urmează şi nu merge în căutarea mioarei rătăcite, "bolnave". De aici pornind, într-o scurtă pildă, se conturează descrieri nespus de adânci ale tipologiei umane în planul lui Dumnezeu. Păstorii aparent drepţi se arată a fi nepotriviţi pentru slujba lor. Oiţa cea rătăcită se dovedeşte a fi la fel de preţioasă ca celelalte nouăzeci şi nouă. Corelând cu mesajul întregii Scripturi, aflăm că Păstorul însuşi ia chip de Miel, poartă în trup rătăcirea oiţei neascultătoare, moare ca jertfă de bună voie, dăruindu-le viaţă tuturor mioarelor aflate sub smerita-I cârmuire.

Citind parabola oii rătăcite, mi-am dat seama de trei caracteristici ale păstorilor celor răi. Prima este rătăcirea. Fariseii şi cărturarii Îl provocau pe Domnul Isus oridecâteori Acesta se arăta binevoitor faţă de păcătoşi. Ceea ce nu ştiau ei este că starea cea mai mare de rătăcire este să fii rătăcit şi totuşi să nu vezi că eşti rătăcit. Acesta este întunericul cel mare, deşertul fără oaze: mândria în duh. A doua trăsătură a păstorilor răi este spiritul justiţiar, judecata fără dragoste. Când nu te vezi pe tine, îi vezi foarte bine pe ceilalţi. Când nu îţi vezi propriile păcate, le vezi imediat pe ale altora. Şi, în al treilea rând, reiese din parabolă că păstorii cei răi au tendinţa la izolare faţă de păcătoşi. În loc să vină spre semenii în nevoie, să îi păstorească, să îi conducă spre Dumnezeu, liderii religioşi cărora Domnul le vorbea se îndepărtau de oamenii care aveau nevoie de sprijinul lor, deşi săvârşeau în ascuns aceleaşi fapte.

Isus răstoarnă imaginea de atunci vis-a-vis de oaia rătăcită. Pentru El, toţi oamenii sunt oi rătăcite. Chiar şi dintre cei care au avut parte de o legătură specială cu Dumnezeu, cei mai mulţi şi-au arătat erezia firii pervertite. Adam a consumat fructul interzis. Moise a lovit stânca, deşi Domnul îi spusese doar să-i vorbească. Credinţa lui Iov s-a clătinat. David a săvârşit adulter şi crimă. Dintre ucenicii Domnului Cristos, unul L-a trădat, altul L-a tăgăduit şi toţi L-au părăsit în noaptea judecării. Pavel, pe când era un evreu habotnic, a trimis mulţi creştini la moarte. Cu toate acestea, fiecare oaie, simbolizând fiecare făptură umană, este preţioasă. Valoarea fiecărei fiinţe e unică şi de neînlocuit. Fără Adam, istoria lumii nu s-ar mai fi scris. Fără Moise, ar fi pierit un popor. Fără David, nu am cunoaşte "omul după inima lui Dumnezeu". Fără Paul, apostolul, nu am fi avut scrisorile pauline care aduc atât de multă lumină, iar Asia Mică şi Europa ar fi fost neevanghelizate. Şi, în sfârşit, oaia pierdută e de-o natură cu noi. E din noi. Fără ea, numărul nostru e incomplet. Într-o oaie, sunt cuprinse toate celelalte, la fel cum şi-ntr-un om e cuprinsă o lume întreagă.

Dar ce diferenţă colosală! Pe când păstorul cel rău judecă, păstorul cel bun simte împreună cu oaia rătăcită. Îi aude glasul, chiar de e departe, la fel cum o mamă percepe strigătul pruncului, oriunde s-ar afla: "Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine cade în păcate şi eu să nu ard?", spune sfântul apostol Pavel (2 Cor. 11, 29). Dacă păstorul cel rău se înstrăinează de oaia neascultătoare, păstorul cel bun se apropie de mioara pierdută, îi iese în întâmpinare, o ia pe braţe şi o poartă.

Exemplul desăvârşit de păstor bun ni-L oferă Domnul Isus. El ne-a purtat în rănile Lui pe noi toţi, cu toate ale noastre răni. Azi, Isus e ridicat în mărire. Dar Se ascunde în fiecare dintre noi, invitându-ne mereu să simţim cu cei suferinzi şi să ne apropiem de oamenii care, din pricini diverse, s-au îndepărtat de la Cale. Astăzi, noi suntem braţele Păstorului celui Bun, împuterniciţi să purtăm oiţele rătăcite cu blândeţe, dar şi cu fermitate, spre verde şi veşnică păşune. Într-o vreme în care e mai comod să vedem erorile altora decât pe-ale noastre proprii, să ţinem mai mult la imagine decât la relaţii, Cristos ne invită să redescoperim bucuria şi responsabilitatea harului Său! Lucrarea de mărturisire a iubirii Lui nu este nicidecum slujba exclusivă a păstorilor sufleteşti, ci a tuturor celor care, pe drumul Damascului vieţii lor, în faţa marii străluciri dumnezeieşti, au rămas fără vederea lor naturală şi au început a vedea viaţa prin ochii lui Dumnezeu. Aşa, lăsându-L pe Isus să fie păstor de suflete prin noi, puiul rănit de lângă noi va învăţa, cândva, să zboare. Nu va fi pierdut nici el şi nici lumea care se va naşte odată din el.

Andrei Pătrîncă